Salutare tuturor!
Vreau să împărtăşesc ceva ce m-a surprins în tot haosul ăsta al disertaţiei mele de master în informatică. În timp ce alergam de pe un capitol pe altul, am realizat că cea mai mare provocare nu a fost nici măcar codul sau deadline-urile, ci chiar propria mea perseverenţă.

Mi-a plăcut foarte mult partea de cercetare, dar când te loveşte valul ăla de dubii şi stres, parcă totul devine mult mai greu. În plus, uneori m-am simţit ca într-o piaţă aglomerată de informaţii, fără să pot distinge ce e relevant sau nu. A fost momentul în care am învățat să mă opresc, să respira, și să îmi spun: „Ba, nu e doar despre muncă, e și despre sănătate mentală”.

Ce m-a ajutat cel mai mult? Dialogul cu colegii, sincer. Parcă toate problemele mele se păreau mai mici după o discuţie sau o simplă glumă. Cum a fost pentru voi perioada asta? Ați avut momente în care ați simțit că nu mai puteți? Și, poate mai important, cum ați reușit să mergeți mai departe?

Aștept poveştile voastre, poate găsim împreună răspunsuri sau doar o încurajare.