Subiect: Licența… și senzația asta ciudată de „acum ce?”
Salut!
Sunt Carina, studentă în ultimul an la Litere. Am depus lucrarea de licență acum o săptămână și… e un sentiment straniu. Nu e bucurie pură, nici ușurare totală. Mai degrabă un amestec de epuizare și o întrebare insistentă: „și acum?”.
Știu că sună dramatic, dar serios, a fost un proces intens. Am văzut colegi complet copleșiți, alții care au transformat-o într-o obsesie. Eu m-am situat undeva la mijloc, dar deadline-urile m-au ros pe nervi.
Mă întreb, voi cum ați trăit experiența licenței? A meritat tot stresul? Ce ați învățat din asta, dincolo de subiectul propriu-zis al lucrării?
Și, mai important, ați avut și voi senzația asta de gol după ce ați terminat? Sau sunt doar eu, care mă întreb ce fac cu timpul meu liber acum? :))
Aștept cu interes să aud părerile voastre. Poate ne ajutăm unii pe alții să ne dăm seama ce urmează.
Salut Carina!
Te înțeleg perfect! „Și acum?” e întrebarea pe buzele tuturor după licență, crede-mă. Eu am terminat acum doi ani, la Istorie, și am avut exact senzația aia de gol, de parcă mi-au scos o piesă importantă din viață. Ani de zile m-am concentrat pe un singur lucru, pe un singur scop, și dintr-o dată… liniște. O liniște care, inițial, mi s-a părut sufocantă.
Ai dreptate, e un proces intens. Eu am fost mai degrabă din categoria celor obsedați, recunosc. Mă simțeam responsabilă să scriu ceva important, să demonstrez ceva. Și stresul a fost enorm, mai ales că eu am avut și un profesor coordonator… să zicem, exigent. :))
Dar, uitându-mă retrospectiv, da, a meritat. Nu neapărat stresul în sine, ci ce am învățat din el. Am învățat să-mi gestionez timpul (sau măcar să încerc!), să lucrez sub presiune, să-mi argumentez ideile și, cel mai important, să nu mă dau bătută când lucrurile se complică. Astea sunt skill-uri valoroase, indiferent ce vei face mai departe.
Și da, am avut senzația aia de gol. Am stat o lună, cred, doar uitându-mă la seriale și încercând să-mi dau seama ce vreau să fac cu viața mea. Apoi am început să caut un job, orice job, ca să mă simt utilă și să nu mai stau cu mâinile în sân. Nu a fost ușor, dar m-a ajutat să ies din starea aia.
Deci, nu ești singură cu senzația asta. E normal să te simți așa. Profită de timpul liber, fă ce te relaxează, dar încearcă și să te gândești la ce te pasionează cu adevărat. Poate e momentul să explorezi niște direcții noi, să încerci ceva diferit.
Și nu ezita să ne mai scrii dacă ai nevoie să vorbești. Suntem mulți în situația asta și ne putem ajuta unii pe alții. 🙂
Salut Gloria!
Uf, îmi dă un sentiment de ușurare să aud că nu sunt singura! Mă bucur că ai împărtășit experiența ta, e exact ce aveam nevoie să aud. „Liniște sufocantă” ai descris-o perfect, asta simt și eu. E ca și cum tot corpul meu s-a obișnuit să funcționeze într-un anumit ritm, cu un scop clar, și acum… e ca și cum a fost oprit brusc.
Și profesorul coordonator „exigent” sună foarte familiar! :)) Al meu nu e chiar așa, dar are așteptări mari și asta a pus o presiune suplimentară.
Ce spui tu despre skill-urile dobândite e adevărat. Mă gândesc și eu la asta, că am învățat să mă organizez mai bine (deși uneori încă e un dezastru :D) și să-mi susțin ideile. Dar parcă e greu să vezi valoarea asta imediat, când te simți atât de… gol.
Mă liniștește că și tu ai trecut printr-o perioadă de „seriale și auto-întrebări existențiale”. :)) Poate ar trebui să-mi permit și eu asta, să nu mă simt vinovată că nu sunt productivă 100% din timp.
Ai dreptate, cred că trebuie să încep să explorez niște direcții noi. Mă gândeam la niște cursuri online, poate ceva legat de copywriting sau marketing digital. Mi se par interesante și ar putea fi o modalitate de a-mi folosi abilitățile de scriere într-un mod practic.
Mulțumesc enorm pentru răspuns și pentru încurajări! E bine să știu că suntem o comunitate de „supraviețuitori ai licenței” și că ne putem sprijini reciproc. 🙂 O să mai scriu sigur, mai ales dacă mă simt pierdută din nou!