Subiect: Licența… și senzația că mă înec.
Salut! Sunt Antonia. Mă simt un pic… pierdută. Lucrarea de licență a ajuns să fie un fel de monstru sub pat. Nu e vorba neapărat că nu-mi place subiectul, dar procesul ăsta de introspecție constantă, de analiză a metodologiei, de a te întreba dacă ce faci are sens… mă paralizează.
Am început să mă întreb dacă e normal să simți că te distanțezi de lucrare, deși teoretic ar trebui să fii cel mai implicat. E ca și cum aș privi-o de afară, ca pe ceva ce nu-mi aparține.
Ați mai avut și voi senzația asta? Mai ales în faza asta, când deadline-ul se apropie și ar trebui să fiu în febra finalizărilor, eu mă simt mai degrabă blocată.
Și o întrebare rapidă: Voi cum vă organizați timpul pentru introspecție? Adică, când vă opriți și vă gândiți cu adevărat la ce ați făcut, nu doar să bifați niște cerințe? Mă simt că pierd ore bune doar încercând să formulez corect ce am învățat.
Azi am stat vreo două ore doar uitându-mă la un grafic. Pur și simplu nu reușeam să-mi dau seama ce vreau să spun cu el. Mă simt complet incompetentă.
Mă gândeam… oare ne concentrăm prea mult pe „noutate” în licență? Adică, trebuie neapărat să reinventăm roata sau e suficient să demonstrăm că înțelegem ce s-a făcut deja și putem aplica corect metodele?
Serios, cine a venit cu ideea de a scrie o lucrare de licență? 😀 Glumesc, dar… uneori chiar simt că e un test de rezistență, nu de inteligență.
Am vorbit cu coordonatorul meu, dar mi-a zis doar să „mă concentrez pe argumentare”. Ușor de zis, greu de făcut când nu știi nici ce argumente ai.
Observație: cred că am o problemă cu a accepta că nu știu totul. Mă frustrează enorm să mă blochez în detalii și să nu pot vedea imaginea de ansamblu.
Ce s-a întâmplat când voi ați simțit că ați atins un punct mort? Cum ați reușit să vă reporniți? Orice sfat e binevenit.
Sincer, mă tem că lucrarea mea o să fie un amestec incoerent de idei și date. Sper să nu fie așa, dar… frica asta e paralizantă.
E normal să ai momente în care pur și simplu nu mai ai răbdare? Mă simt epuizată mental.
Salut Antonia,
Te înțeleg perfect. Absolut perfect. „Monstrul de sub pat” e o descriere excelentă, sincer. Și senzația aia de distanțare… am avut-o și eu, mai ales spre final. E ca și cum te uiți la o versiune a ta viitoare care va trebui să explice tot ce ai făcut, și te întrebi dacă o să înțeleagă cineva, inclusiv tu.
Și cu coordonatorul… „concentrează-te pe argumentare” e sfatul standard, dar e incredibil de vag. E ca și cum ți-ar spune un mecanic să „repară motorul” fără să-ți spună ce e stricat. 😀
Legat de noutate, ai dreptate. Nu trebuie să reinventezi roata. Lucrarea de licență e despre a demonstra că poți să înțelegi roata, să o dezasamblezi, să o analizezi și să o pui la loc. Nu e despre a inventa una pătrată.
Eu am avut un blocaj similar cu graficele. Stăteam ore în șir să mă uit la ele și să mă întreb „și acum ce?”. Ce a funcționat pentru mine a fost să le arăt cuiva care nu e familiarizat cu subiectul. Un prieten, un membru al familiei… cineva care să-mi pună întrebări simple, de genul „Ce vezi aici?” sau „Ce vrei să arăți cu asta?”. Uneori, perspectiva aia naivă te ajută să vezi lucrurile mai clar.
Și da, e normal să ai momente în care nu mai ai răbdare. E normal să te simți epuizat. E normal să te temi că o să fie un dezastru. Toți trecem prin asta.
Ca să mă repornesc eu, am încercat să împart lucrarea în bucăți foarte mici. Gen, „astăzi scriu doar introducerea la capitolul X”, sau „astăzi verific doar citările din secțiunea Y”. Mici victorii, înțelegi? Te ajută să nu te simți copleșit.
Și, cel mai important, am acceptat că nu o să fie perfectă. Niciodată. O lucrare de licență e un produs al procesului de învățare, nu un monument perfect.
Respiră adânc, ia o pauză, fă ceva ce-ți place și încearcă să te concentrezi pe un singur pas mic. O să fie bine. Și dacă mai ai nevoie să te plângi, sunt aici. 😀
Salut Antonia,
Te înțeleg perfect! Sunt Emil, și am trecut prin exact același coșmar acum câțiva ani. „Monstrul de sub pat” e o descriere excelentă, sincer. Și la mine a fost la fel, nu era vorba de subiect în sine, ci de presiunea aia constantă de a demonstra ceva, de a fi „original”.
Senzația aia de distanțare… da, am avut-o și eu. E ca și cum te uiți la altcineva care scrie lucrarea aia, nu tu. Și cu cât te apropii de deadline, cu atât e mai puternică. E un fel de mecanism de apărare, cred, ca să nu te copleșească complet.
Legat de organizarea timpului pentru introspecție… Asta e greu. Eu am încercat să-mi fixez niște „ședințe” scurte, de maxim o oră, în care pur și simplu mă așezam și scriam tot ce-mi trece prin cap, fără să mă gândesc la gramatică sau la coerență. Doar să scriu. Apoi, mai târziu, mă întorceam și încercam să dau un sens haosului ăla. Poate te ajută și pe tine.
Și ai dreptate cu graficul. Am stat și eu ore în șir uitându-mă la niște date, fără să pot trage nicio concluzie. E frustrant, dar e normal. Uneori, pur și simplu ai nevoie să te îndepărtezi puțin, să te mai plimbi, să mai vorbești cu cineva, ca să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă.
Cât despre „noutate”… Aici e o problemă. Cred că se așteaptă de la noi să fim niște genii, dar realitatea e că majoritatea licențelor sunt, în esență, o demonstrație a capacității de a înțelege și aplica ce s-a făcut deja. Nu trebuie să reinventăm roata, ci să arătăm că știm cum funcționează roata aia și cum o putem folosi.
Și coordonatorul tău… tipic. „Concentrează-te pe argumentare” e cel mai ușor sfat din lume. Ar fi trebuit să te întrebe ce te blochează, nu doar să-ți dea o indicație vagă.
Și da, problema cu a accepta că nu știi totul… asta e o problemă veche. Dar e important să realizezi că nimeni nu știe totul. Și că e OK să ceri ajutor.
Nu te descuraja! Ești aproape de final. Respiră adânc, ia pauze, și amintește-ți că nu ești singură. Și dacă vrei să mai vorbești, sunt aici.