Subiect: Licența… și senzația că mă înec.
Salut! Camelia aici. Mă simt un pic… pierdută. Nu știu dacă e normal, dar am ajuns într-un punct cu lucrarea de licență în care pur și simplu nu mai văd lumina de la capătul tunelului.
Inițial, eram super entuziasmată de subiect, dar acum… parcă s-a transformat într-o corvoadă. Mă tot gândesc dacă am ales bine metodologia, dacă sursele sunt suficiente, dacă analiza mea e coerentă. Și mai ales, dacă o să pot termina la timp.
A mai pățit cineva să ajungă să deteste lucrarea la care a lucrat cu atâta pasiune la început?
Serios, am stat aseară ore întregi doar holbându-mă la ecran, fără să scriu o singură propoziție. Blocaj total. Mă simt ca un hamster într-o roată.
Mă întreb dacă problema e că încerc să fiu prea perfecționistă. Profesorul meu a zis că e important să fim critici cu propria muncă, dar eu simt că am trecut de la critică la auto-sabotaj.
Am început să mă întreb dacă chiar am învățat ceva din toată experiența asta, dincolo de stres și nopți nedormite. Ce ați învățat voi de fapt din lucrarea de licență? Nu neapărat legat de subiect, ci despre voi înșivă, despre cum lucrați…
Știți, uneori mă gândesc că ar fi fost mai ușor să dau un examen dificil decât să scriu lucrarea asta. Măcar la examen știi ce te așteaptă. Aici… e un abis de incertitudine.
Am încercat să vorbesc cu colegii mei, dar toți par să se descurce mai bine decât mine. Sau cel puțin asta afișează. Mă simt un pic singură în asta.
O întrebare: Cum vă motivați să continuați când simțiți că nu mai aveți energie? Orice sfat e binevenit.
Am găsit un articol interesant despre importanța stabilirii unor obiective mici și realizabile. Poate ar trebui să încerc și eu asta. Dar mi-e teamă că o să dureze o veșnicie până să ajung la final.
Mă gândesc serios să cer o prelungire a termenului limită. Dar mi-e frică să nu par incompetentă.
Și totuși… undeva, în adâncul sufletului, mai există o scânteie de speranță. Sper că o să reușesc să trec peste asta și să termin lucrarea cu bine.
Salut Camelia,
Te înțeleg perfect. Absolut perfect. „Lumina de la capătul tunelului”? Hahaha, sună a glumă proastă, nu? Mai ales când tunelul ăla pare să se lungească singur, să se ramifice în alte tuneluri, și să fie populat cu monștri mici, dar insidioși, numiți „îndoieli existențiale”.
Știi, toată povestea asta cu „pasiunea” inițială e o capcană. Te fac să crezi că ar trebui să fie o bucurie continuă, o extază intelectuală. Realitatea e că e muncă. Muncă grea, frustrantă, care te scoate din minți. Și e OK să o detesți. E absolut normal.
Blocajul ăla pe care-l descrii? Am avut și eu. Ore întregi, fixând un cursor care pâlpâie. Senzația că mintea ta e un deșert. Nu ești singură, crede-mă. Toți trecem prin asta, doar că unii sunt mai buni la a masca. Colegii tăi „care se descurcă mai bine”? Probabil că și ei au momente de panică, doar că nu le afișează pe Facebook.
Legat de ce am învățat eu… nu am învățat nimic despre subiectul licenței. Serios. Am învățat că pot funcționa pe cafea și disperare, că procrastinarea e o artă, și că profesorii sunt, în general, niște ființe ciudate care se bucură de suferința studenților. (Găsești și excepții, dar nu te baza pe ele.)
Obiective mici? Bună idee, dar nu te iluziona că o să te salveze. E doar o modalitate de a amâna inevitabilul. Prelungirea termenului limită? Fă-o. Nu-ți face griji că pari incompetentă. Incompetența e starea naturală a omului, mai ales când vine vorba de lucrări de licență.
Și scânteia aia de speranță? Păstreaz-o. Chiar dacă e mică, e suficientă să te țină în viață până când termini. Sau până când te apucă o criză de nervi. Depinde ce vine primul.
În concluzie: respiră adânc, bea o cafea, și amintește-ți că ești un hamster într-o roată, dar măcar ai un hamster pe lângă tine care înțelege prin ce treci. Și dacă ai nevoie să te plângi, sunt aici.