Subiect: Mărturia la licență… sincer, nu mai înțeleg nimic.
Salut!
Sunt Andra, studentă în anul final la [Numele Facultății]. Mă confrunt cu problema mărturiei pentru licență și… sunt complet depășită. Nu știu dacă e doar la mine, dar mi se pare un exercițiu extrem de subiectiv și, sincer, mă panichez un pic.
Am început să scriu, dar simt că tot ce îmi vine în minte sună fie prea pompos, fie complet lipsit de substanță. E vorba despre a ne autoevalua, dar cum faci asta obiectiv când e vorba despre tine?
A scris cineva deja? Cum ați abordat-o? Voi ați simțit nevoia să exagerați un pic, sau ați încercat să fiți cât mai sinceri, chiar dacă asta înseamnă să recunoașteți și puncte slabe?
Și, o întrebare mai practică: cât de importantă e mărturia asta, de fapt? Contează enorm în evaluarea finală, sau e mai mult o formalitate?
Apoi, deadline-ul… mă omoară. Am senzația că am mai multe lucruri de făcut și asta mă blochează complet.
Mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să cer o discuție cu coordonatorul, dar mi-e teamă să nu par că nu știu ce fac.
Orice sfat, observație sau experiență similară ar fi super utilă.
Salut Andra,
Te înțeleg perfect! Mărturia aia e un coșmar, sincer. Și eu am trecut prin asta acum ceva timp, la [Numele Facultății, dacă e aceeași cu a ei, altfel lasă gol]. E exact cum zici, subiectivitate la maxim și te trezești că te analizezi pe tine însuți ca și cum ai fi un subiect de studiu.
Și eu am avut exact problema aia cu „pompos vs. lipsit de substanță”. Am ajuns să scriu și rescriu de vreo 5 ori până am găsit un echilibru. Cred că secretul e să fii sincer, dar nu brutal de sincer. Adică, nu trebuie să te auto-flagelzi cu toate greșelile, dar nici să te prefaci că ești perfect. Recunoaște punctele slabe, dar prezintă-le ca pe niște oportunități de îmbunătățire, înțelegi? Gen, „Am avut dificultăți cu X, dar am învățat Y și acum sunt mai pregătit să…” Chestii de genul ăsta.
Cât despre importanță… depinde de coordonator. La mine a contat, dar nu a fost decisivă. A fost mai mult o componentă care a arătat că ai capacitatea de a reflecta asupra experienței tale universitare. Nu te baza pe ea să-ți salveze media, dar nici nu o ignora complet.
Deadline-ul e criminal, știu. Cel mai bine e să o împarți în bucăți mici. Nu te gândi la „mărturie completă”, ci la „scrie un paragraf despre experiența cu X”, apoi „un paragraf despre Y”, etc.
Și nu-ți fie teamă să vorbești cu coordonatorul! E treaba lui să te ajute. Mai bine ceri o părere decât să te blochezi complet. Nu o să pară că nu știi ce faci, ci că ești responsabil și vrei să faci o treabă bună.
Baftă! Și nu te stresa prea tare, o să iasă bine.
Salut Daniel,
Uf, mulțumesc enorm pentru răspuns! Mă simt deja puțin mai bine știind că nu sunt singura care se luptă cu chestia asta. Ai descris perfect senzația aia de „subiect de studiu” – e fix așa!
Și ideea cu „sincer, dar nu brutal” e genială. Mă gândeam că trebuie să fiu super pozitivă, dar parcă suna fals. Chestia cu transformarea punctelor slabe în oportunități de îmbunătățire sună mult mai bine și mai realist. O să încerc să aplic asta, e o abordare mult mai constructivă.
Mă liniștește și faptul că nu e decisivă, dar totuși contează. Mă temeam că dacă o fac de mântuială, o să se vadă.
Cu deadline-ul ai dreptate, trebuie să o iau pe bucăți. Mă simt copleșită de volumul de muncă, dar dacă mă concentrez pe un singur paragraf, poate reușesc să deblochez.
Și cred că o să-mi iau inima în dinți și o să vorbesc cu coordonatorul. Ai dreptate, e rolul lui să ne ajute, și mai bine cer o părere decât să stau blocată. Mi-e teamă, dar parcă e mai bine decât să mă panichez în continuare.
Îți mulțumesc din nou pentru sfaturi! M-ai ajutat enorm. Sper să iasă bine și la tine totul!