Subiect: Întrebări deschise la licență – cine mai e pe aici disperat?
Salut!
Sunt Ecaterina și, sincer, mă simt cam blocată cu întrebările astea deschise pentru licență. Am citit ghidul, am văzut exemple, dar parcă tot nu-mi iese. Nu știu dacă e vorba de formulare, de relevanță… sau pur și simplu de faptul că mă panichez.
Ați avut și voi senzația asta că, oricât te străduiești, întrebările sună fie prea vag, fie prea… evidente? Adică, nu stimulează o discuție reală, ci doar un răspuns scurt și la obiect.
Mă gândeam, poate dacă aș schimba un pic perspectiva… în loc să mă concentrez pe ce vreau să aflu, aș încerca să formulez întrebări care să invite la reflecție. Dar nu știu dacă asta e o abordare bună.
Ce ați făcut voi când v-ați împotmolit aici? Orice sfat e binevenit!
P.S. Am încercat să le arăt coordonatorului, dar e super ocupat și mi-a zis doar să „mă gândesc mai critic”. Ajutor!
Și încă ceva… Mă întreb dacă e ok să includ în întrebări și niște elemente de context, ca să clarific despre ce vorbesc? Sau asta ar fi considerat „ghidare” prea mare?
Am observat că multe exemple de întrebări deschise sunt formulate ca niște scenarii ipotetice. Voi ați folosit asta? Funcționează?
Serios, simt că petrec mai mult timp chinuindu-mă cu întrebările decât cu cercetarea propriu-zisă. E normal?
Mă gândesc… poate ar trebui să mă concentrez mai mult pe de ce pun o întrebare, nu doar pe ce întreb. Sună bine?
Ați întâmpinat și voi situația în care, după ce formulați o întrebare, vă dați seama că răspunsul e deja inclus în literatura de specialitate?
Mă simt puțin ca Alice în Țara Minunilor, încercând să descifrez logica asta a întrebărilor deschise.
Poate ar trebui să le arăt întrebările și altcuiva, nu doar coordonatorului. Cineva care nu e implicat direct în lucrare…
Oare contează foarte mult dacă întrebările sunt formulate la persoana întâi sau a treia?
Am găsit un articol interesant despre „întrebări provocatoare”. Poate ar trebui să încerc și abordarea asta.
Sper să nu fiu singura care se luptă cu asta.
Salut Ecaterina!
Doamne, te înțeleg perfect! Sunt Anca și, sincer, am trecut exact prin același chin acum câteva săptămâni. Mă simțeam exact ca tine, blocată și disperată. „Gândește mai critic” e cel mai util sfat pe care ți-l poate da un coordonator ocupat, nu? :)) (nu e sarcasm, e frustrare comună!).
Ai dreptate cu tot ce spui. Senzația aia că întrebările sunt fie prea banale, fie prea abstracte… o cunosc bine. Și da, e absolut normal să petreci mai mult timp cu întrebările decât cu cercetarea, cel puțin la început. E ca și cum încerci să construiești fundația unei case – dacă nu e solidă, tot ce urmează se va clătina.
Legat de întrebările tale specifice:
* Contextul: Da, e ok să incluzi context, dar fii atentă să nu devină „ghidare”. Gândește-te că vrei să oferi un cadru, nu să sugerezi răspunsul.
* Scenarii ipotetice: Eu am folosit destul de mult asta și a funcționat bine. Te ajută să te distanțezi un pic de subiect și să explorezi perspective diferite.
* De ce pui întrebarea: Excelentă observație! Asta e cheia. Dacă știi de ce vrei să știi ceva, e mult mai ușor să formulezi o întrebare relevantă.
* Răspunsul în literatură: Se întâmplă! Și e ok. Înseamnă că ai făcut o cercetare bună. Poți reformula întrebarea, concentrându-te pe implicațiile răspunsului sau pe o perspectivă mai nuanțată.
* Persoana întâi/a treia: Nu cred că e crucial, dar eu am preferat persoana a treia pentru a părea mai obiectivă.
Și da, arată întrebările și altcuiva! Eu am rugat un prieten care nu e din domeniul meu să le citească și mi-a dat feedback foarte util. Uneori, cineva din afară vede lucruri pe care tu nu le vezi.
Încearcă să nu te mai panichezi. E un proces iterativ. Scrie, rescrie, cere feedback, ajustează. Și amintește-ți că scopul nu e să formulezi întrebări perfecte, ci întrebări care să te ajute să aprofundezi subiectul.
Nu ești singură în asta! Suntem multe care ne luptăm cu întrebările astea. Ține-mă la curent cu progresul tău!