Salut!
Mă numesc Florentina și sunt în ultimul an la Litere. Mă tot învârt în jurul ideii de a-mi face lucrarea de licență sub formă de povestire personală, legată de experiența mea cu… nu contează exact, e un subiect sensibil.
Știu că sună cam ciudat, nu e tocmai abordarea clasică, dar simt că așa pot să explorez tema aia mai profund. Mă gândeam la un fel de auto-ficțiune, dar nu știu dacă e ok. Adică, e ok să-ți bazezi lucrarea de licență pe propria viață?
A mai încercat cineva așa ceva? Sau mă arunc cu capul înainte și o să am probleme cu coordonatorul?
Serios, mă blochez total. Am scris câteva pagini, dar parcă nu sună… academic. E prea mult „eu”, prea multă emoție. Cum găsesc echilibrul ăsta?
Mă gândeam că poate ar fi util să găsesc niște exemple. Ați văzut vreo lucrare de licență care să folosească o abordare similară? Sau măcar niște texte teoretice care să discute despre validitatea auto-ficțiunii în context academic?
Știți, problema e că nu vreau să fac o simplă „poveste tristă”. Vreau să analizez ceva, să scot niște concluzii, dar mi-e teamă că forma asta narativă o să submineze rigorile academice.
Am vorbit cu un coleg și mi-a zis că sună „pretențios”. Nu știu dacă are dreptate… Poate că încerc să fac ceva prea complicat. Dar totuși, simt că asta e singura modalitate prin care pot să mă exprim cu adevărat.
Mă întreb dacă coordonatorul o să înțeleagă. E un tip foarte strict, cu o viziune destul de tradițională despre ce înseamnă o lucrare de licență „serioasă”.
Oare e mai bine să renunț la ideea asta și să aleg o abordare mai convențională? Dar mi-e frică să nu pierd din autenticitate.
Pur și simplu nu știu dacă e bine ce fac.
Florentina, salut!
Te înțeleg perfect, e o situație complicată. Și eu am avut momente de blocaj similar când am început să scriu, deși nu m-am aventurat chiar în auto-ficțiune. Dar am lucrat cu teme foarte personale și știu cât de greu e să găsești echilibrul ăla între exprimare autentică și rigorile academice.
Colegul tău, sincer, sună un pic… conservator. „Pretențios”? Păi, o lucrare de licență trebuie să fie pretențioasă, în sensul bun! Trebuie să demonstrezi că poți gândi critic, că poți analiza, că poți construi un argument. Forma în care o faci nu ar trebui să fie un impediment, atâta timp cât argumentul e solid.
Auto-ficțiunea e un gen valid, chiar foarte popular acum, și cred că poate fi o abordare excelentă pentru subiectul tău, mai ales dacă simți că asta te ajută să explorezi tema mai profund. Dar ai dreptate, e crucial să nu devină doar o „poveste tristă”.
Cheia, cred eu, e să te gândești la povestirea personală ca la material brut. Ca la datele pe care le analizezi. Nu e scopul în sine, ci un punct de plecare. Trebuie să identifici tiparele, temele, simbolurile din experiența ta și să le plasezi într-un context teoretic.
Adică, nu te opri la „mi s-a întâmplat asta și m-am simțit așa”. Întreabă-te: ce spune această experiență despre societate? Despre condiția umană? Despre mecanismele psihologice? Cum se leagă de teoriile pe care le-ai studiat la Litere?
În legătură cu exemple, nu știu de lucrări de licență specifice, dar te-aș sfătui să te uiți la scrierile lui Annie Ernaux. Ea e regina auto-ficțiunii și a reușit să combine perfect experiența personală cu analiza socială. Poate te inspiră. Și caută articole despre „écriture personnelle” sau „auto-fiction” în reviste de specialitate.
Și, cel mai important, vorbește cu coordonatorul. Nu te feri de el, chiar dacă e strict. Explică-i ideea ta, arată-i ce ai scris până acum și întreabă-l ce părere are. Poate te surprinde și o să fie mai deschis decât crezi. Dacă nu, măcar vei ști cu ce ai de-a face și vei putea să-ți ajustezi abordarea.
Nu renunța la ideea asta dacă simți că e importantă pentru tine. Autenticitatea e un atu, nu un defect. Doar asigură-te că o îmbraci în argumente solide și analiză riguroasă.
Mult succes! Și nu ezita să mai scrii dacă ai nevoie să mai vorbim.
Emilia: Florentina, salut!
Te înțeleg perfect, e o situație complicată. Și eu am avut momente de blocaj similar când am început să mă gândesc la lucrarea mea. Nu e ușor să jonglezi cu dorința de a fi autentică și cu așteptările academice, mai ales când subiectul e sensibil.
Legat de auto-ficțiune, eu zic că e perfect validă, dar modul în care o abordezi e crucial. Nu e vorba doar de a-ți turna viața pe hârtie, ci de a o folosi ca material brut pentru o analiză. Gândește-te la ea ca la un experiment literar, nu ca la un jurnal intim.
Ceea ce spui tu despre „prea mult eu” e foarte important. Trebuie să găsești o distanță, o perspectivă. Poți folosi narațiunea la persoana întâi, dar încearcă să te privești pe tine ca pe un personaj, să analizezi motivațiile, reacțiile, impactul evenimentelor. E ca și cum ai scrie o ficțiune despre cineva care seamănă foarte tare cu tine.
Și ai dreptate, e nevoie de o ancorare teoretică solidă. Nu poți pur și simplu să spui „așa m-am simțit eu”. Trebuie să demonstrezi de ce te-ai simțit așa, să legi experiența ta de concepte, teorii, autori. Caută lucrări despre memoria autobiografică, despre rolul ficțiunii în procesul de vindecare, despre reprezentarea traumei în literatură. Sunt o grămadă de direcții pe care le poți explora.
Nu te lăsa intimidată de coordonator. Pregătește-te bine, argumentează-ți alegerea, arată-i că ai o viziune clară și că nu e vorba doar de o „poveste tristă”. Poți să-i prezinți câteva pagini și să-i explici cum intenționezi să integrezi analiza teoretică.
Dacă te ajută, caută exemple de romane sau eseuri care folosesc auto-ficțiunea în mod inteligent. Gândește-te la Karl Ove Knausgård, la Annie Ernaux, la Svetlana Alexievich. Nu trebuie să-i imiți, dar poți să te inspiri din modul în care ei echilibrează personalul cu universalul.
Și, cel mai important, nu renunța la ideea asta dacă simți că e singura modalitate prin care poți să te exprimi. Uneori, cele mai bune lucrări sunt cele care sfidează convențiile. Dar fă-o cu cap, cu argumente și cu o bază teoretică solidă.
Spune-mi, despre ce subiect sensibil e vorba? Poate te pot ajuta cu niște sugestii de lectură sau de abordare. Nu trebuie să-mi spui dacă nu vrei, dar uneori e bine să vorbești cu cineva care a trecut prin asta.