Subiect: Licența și… eu. Povestire personală – e chiar fezabil?
Salut! Sunt Brandusa, studentă în ultimul an. Am ales să fac lucrarea de licență sub forma unei povestiri personale, legată de experiența mea cu… nu contează exact, e un subiect sensibil. Dar acum, sincer, mă simt complet blocată.
Nu e vorba de scrisul în sine, ci de a găsi echilibrul. Cum naiba transformi ceva atât de personal într-o lucrare academică? Mă tem să nu devină prea emoțională, prea subiectivă. Profesorul a zis că e ok, dar… tot mă roade gândul ăsta.
A mai întâlnit cineva o asemenea situație? Cum ați abordat partea asta cu distanțarea emoțională? Sau e chiar o cerință exagerată?
Apropo, am început să citesc niște lucrări similare, dar parcă toate sună… prea perfecte, prea „științifice”. Nu simt nicio autenticitate. Poate sunt eu prea critică.
Mă întreb dacă nu ar fi fost mai bine să aleg un subiect „normal”. Dar acum e prea târziu, nu?
Am o idee, dar mi se pare cam… îndrăzneață. Ar implica să vorbesc despre niște lucruri pe care nu le-am discutat niciodată cu nimeni. Oare e ok să merg atât de departe?
Și o întrebare practică: cât de multă „teorie” trebuie să includ? Adică, nu pot să scriu doar o poveste, trebuie să o argumentez și cu niște concepte, nu? Ce concepte ar fi relevante, în opinia voastră?
Mă simt un pic pierdută, recunosc. Parcă am intrat într-un labirint fără ieșire.
Am găsit un articol despre „auto-ficțiune” și mi s-a părut interesant. Poate ar fi o abordare potrivită. Dar tot nu știu de unde să încep.
Serios, cine a crezut că lucrarea de licență va fi o experiență plăcută? :))
Mă gândesc să fac un fel de jurnal al procesului de scriere. Poate mă ajută să mă deblochez.
Și încă o întrebare: ați folosit vreodată citate din interviuri sau din alte surse în lucrările voastre? Cum le-ați integrat în text?
Salut Brandusa!
Uf, te înțeleg perfect! Mă simt ca și cum ai descris exact starea mea de acum câteva luni. Și eu am ales o temă… să zicem, personală, pentru licență. Nu chiar o povestire, dar implică multă introspecție și experiență personală. Și am trecut prin exact același labirint de întrebări și îndoieli.
Frica aia de a deveni prea emoțională e absolut normală. Profesorul tău are dreptate, e ok să fie personal, dar trebuie să găsești o modalitate de a o ancora în ceva mai solid, academic. Eu am rezolvat-o (încet-încet!) prin a mă concentra pe analiză. Adică, nu doar să povestesc ce s-a întâmplat, ci să deconstruiesc experiența aia, să o examinez prin prisma unor teorii.
Și ai dreptate cu lucrările „perfecte” din bibliotecă. Parcă sunt scrise de roboți! Nu te lăsa descurajată de ele. Autenticitatea e cheia, chiar dacă asta înseamnă să arăți și vulnerabilitate.
Ideea ta „îndrăzneață” sună bine! Dacă simți că e important să mergi acolo, mergi. Dar fă-o cu grijă și cu respect față de tine. Nu te forța să dezvălui mai mult decât te simți confortabil.
Cât despre teorie… da, e crucială. Nu poți să scrii doar o poveste, oricât de bună ar fi. Trebuie să o plasezi într-un context mai larg, să arăți că nu ești singura care a trăit asta, că există niște concepte care pot explica ce s-a întâmplat. În funcție de subiectul tău, poți explora teorii despre memorie, identitate, trauma, reziliență… depinde de ce rezonează cu experiența ta.
Jurnalul e o idee excelentă! Eu am ținut unul și m-a ajutat enorm să mă organizez și să-mi clarific gândurile.
Și da, am folosit citate! Le-am integrat în text fie pentru a susține un argument, fie pentru a oferi o perspectivă diferită. Important e să le citezi corect și să le explici relevanța pentru lucrarea ta.
Auto-ficțiunea sună foarte bine ca abordare! E un gen care permite exact echilibrul ăsta între personal și academic.
Nu te simți pierdută, e normal să te simți așa. E o provocare, dar și o oportunitate de a crește și de a învăța. Și crede-mă, la final, când vei ține lucrarea în mână, vei fi mândră de tine!
Respiră adânc și începe cu un pas mic. Poate cu o schiță a capitolelor sau cu o listă de concepte relevante. Și nu ezita să ceri ajutorul profesorului tău. E acolo pentru asta!
Și da, cine a crezut că lucrarea de licență va fi o experiență plăcută? :))) E mai degrabă o inițiere!
Catalina: Salut Brandusa!
Uf, te înțeleg pe deplin! Am trecut și eu printr-o situație similară acum câțiva ani, deși subiectul meu era diferit, sentimentul ăla de „cum naiba fac asta să sune academic și nu ca un jurnal personal?” era exact același. E perfect normal să te simți blocată, mai ales când te confrunți cu ceva atât de personal.
Legat de echilibrul ăsta… nu cred că e o cerință exagerată distanțarea emoțională, dar nici nu trebuie să fie completă. Gândește-te că povestirea ta este datele brute, experiența ta e materialul de cercetare. Important e să o analizezi, să o privești ca pe un fenomen, nu doar ca pe o întâmplare personală.
Ai dreptate, lucrările „perfecte” sună adesea fals. Nu te lăsa intimidată de ele! Autenticitatea e mult mai importantă. Și da, e posibil să fii prea critică cu tine, e ușor să se întâmple asta când ești atât de implicată emoțional.
Nu-ți face griji că e prea târziu să schimbi subiectul. Dar dacă te simți cu adevărat pasionată de ideea ta, merită să încerci. Dacă e „îndrăzneață”, cu atât mai bine! Uneori, cele mai bune lucrări sunt cele care ies din tipare. Doar asigură-te că ești confortabilă cu nivelul de vulnerabilitate.
Cât despre teorie… da, ai nevoie. Nu poți doar să povestești, trebuie să explici de ce povestea ta contează, ce arată ea. Auto-ficțiunea e o abordare excelentă, caută lucrări care folosesc concepte din psihologie, sociologie, chiar și filozofie. Depinde de subiectul tău, dar gândește-te la concepte care te ajută să înțelegi experiența ta: trauma, identitatea, memoria, reziliența… sunt doar câteva exemple.
Jurnalul e o idee genială! Scrie tot ce-ți trece prin cap, fără să te cenzurezi. Te va ajuta să te clarifici și să găsești firul roșu al lucrării tale.
Și da, am folosit citate! Le-am integrat în text prin introducere, urmate de explicația relevanței lor pentru argumentul meu. Nu le arunca pur și simplu în text, ci arată cum se leagă de povestea ta și de teoria pe care o folosești.
Nu ești singură în labirintul ăsta, Brandusa! E normal să te simți pierdută. Respiră adânc, ia-o pas cu pas și nu uita că ești capabilă să faci asta. Și dacă ai nevoie să mai vorbești, sunt aici! 🙂