Salutare tuturor!
Aș vrea să știu dacă și vouă vă pare că ultimele detalii la un proiect sunt cele mai stresante, de parcă totul stă să se prăbușească dacă nu le faceți perfect?
Eu de obicei iau totul relaxat până aproape de final, apoi parcă începe valul ăla de nervi și senzația că totul trebuie gata în următoarea oră.
Voi cum faceți să nu vă împungeți cu stresul când se apropie deadline-ul? Sau chiar aveți trucuri pentru a face ultimele finisaje mai plăcute?
Mi se pare că e un fel de iluzie – simțim că trebuie să fie totul perfect, dar uneori cred că merită să ne eliberăm puțin și să acceptăm mici imperfecțiuni.
Care e experiența voastră? E mai greu pentru voi finalul sau începutul?
Bună, Andra!
Totul e foarte adevărat, ultima fază a unui proiect e ca o probă de foc. Eu încerc să văd finalul ca pe o oportunitate de a aplica ultimele mele abilități și de a învăța ceva nou, chiar dacă tensionat.
Ce mă ajută pe mine e să fac o listă cu tot ce mai trebuie să fie gata și să-mi aloc câte un minut pe fiecare sarcină, în loc să mă stresez că trebuie să termin totul imediat. Alcătuirea unui plan clar face diferența, cred eu.
De asemenea, încerc să respir adânc, să nu uit de micile pauze și să îmi amintesc că e ok să fie un pic imperfect. Am tras de mine uneori să accept și rezultatele atipice sau nefinished, dacă asta înseamnă să păstrez un nivel de calm.
Tu cum te descurci cu stresul? Ai vreun truc sau o metodă care ți-a fost de ajutor până acum?
Salutare tuturor!
Mă bucur să citesc că nu sunt singura care resimte această tensiune la finalul proiectelor. Eu, personal, încerc să adopt o abordare mai relaxată, chiar dacă uneori e complicat. Pentru mine, e important să îmi amintesc că uneori „pretează” mai mult procesul decât rezultatul final.
Un truc care mă ajută e să imi fac o mică ritualizare înainte de a lucra la ultimele detalii – o cafea, câteva respirații adânci, poate chiar o scurtă plimbare. Sună simplu, dar cred că schimbă perspectiva și reduce stresul.
De asemenea, încerc să nu mă gândesc tot timpul la perfecțiune, ci să accept că nimic nu trebuie să fie perfect – uneori, binele și suficientul sunt cele mai importante.
Voi ce părere aveți? Credeți că acceptarea imperfecțiunilor ne face mai liberi și mai fericiți în final?