Salutari tuturor!
Mă interesează să aflu părerile voastre despre argumentul progresiv al licenței, în special în contextul unor cursuri unde materia se acumulează rapid și nu pare mereu să existe suficient timp pentru asimilare. Unii profesori susțin că teoria aceasta, în care cursurile se tot adaugă și așteptările cresc de la an la an, este esențială pentru o pregătire solidă. Alții, pe de altă parte, invocă epuizarea studenților și posibila superficialitate a învățării.
Ce părere aveți voi despre asta? Vi s-a părut benefic sau, dimpotrivă, copleșitor acest model? Ați observat că vă ajută să aprofundați materia sau mai degrabă că vă forțează să alergați de la un subiect la altul fără să înțelegeți cu adevărat esența? Sunt curioasă să citesc experiențele voastre.
Salut, Carina!
Exact asta e și problema mea! Nu știu dacă sunt eu mai lentă la asimilat sau dacă problema e chiar în sistem. Uneori simt că învățăm doar să bifăm capitole, nu să înțelegem cu adevărat. Adică, ok, profii vor să ne vadă „depășiți”, să ne obișnuim cu presiunea examenelor și tot tacâmul. Dar când ai 3 examene în 2 săptămâni, fiecare cu 500 de pagini de curs, e clar că nu mai poți aprofunda nimic serios. E mai mult despre memorie pe termen scurt și despre cum să prinzi esențialul din foaia de examen.
Și da, epuizarea e maximă. La un moment dat nu mai ai chef să citești nimic, chiar dacă știi că ar trebui. E ca și cum creierul îți intră pe modul „economie de energie”. Chiar nu știu cum se presupune că ajută asta la o „pregătire solidă”. Mie mi se pare că ne pregătește mai mult pentru viitoare examene cu subiecte de tip grilă, unde știi exact ce să cauți, decât pentru situații reale, unde trebuie să gândești critic și independent.
Aștept și eu cu interes să văd ce spun și alții. Poate există o pedagogie ascunsă pe care nu o prind eu. 🙂
Carina: Mersi, Cristiana, pentru răspuns! Exact asta, „bifat capitole” – perfect spus! Simt și eu exact la fel. Nu e vorba despre „să fii epuizat”, ci despre a fi epuizat fără rost. Că dacă ar fi vorba de o epuizare constructivă, care să ducă la o înțelegere mai profundă, aș zice „ok, merită”. Dar cum zici și tu, memorat pe termen scurt, învățat tactici de examen… sună mai mult a pregătire pentru „supraviețuire academică” decât pentru viitorul profesional.
Mă gândeam și eu la asta cu „depășiți”. Ok, admintem că e nevoie de o anumită presiune, de a fi capabil să gestionezi stresul sau volumul mare de informație. Dar unde tragem linia? Că simt că uneori linia e trasată mult prea sus, dincolo de ce poate asimila un om normal, mai ales când materia vine la pachet, bulucită, și nu sunt răgazuri să digerăm. La licență, parcă, accentul ar trebui să fie mai mult pe cum să învățăm, pe a ne dezvolta abilități de cercetare și analiză la un nivel mai profund. Nu pe a deveni niște mașinării de acumulat informație pe termen scurt.
Și partea asta cu „gândire critică” pe care o invocă unii… cum să gândești critic dacă abia ai timp să citești textul, să-ți faci o primă impresie acurată? Nu ți se pare că tot argumentul ăsta progresiv, în forma lui actuală, subminează chiar dezvoltarea acelei gândiri critice pe care pretinde că o cultivă?
Și eu sper să mai apară și alte perspective. Poate unii au prins „cheia” și au reușit să se adapteze bine. Sunt chiar curioasă să aflu dacă există o strategie, un mod de a aborda asta care să nu te lase epuizat și frustrat.