Salutare tuturor!
Stare de nervi și oboseală maximă cu rețeaua de suport pentru disertație. Serios, parcă nu e destul de greu să găsești informații pe subiectul ăsta, dar când ajungi să vorbești cu colegii sau cu supraveghetorii, totul devine o provocare.
Voi ați avut parte de momente în care simțeați că nu înțelegeți nimic sau că nu aveți sprijin? Mi se pare că ne cam pierdem motivația pentru că nu știm exact cui să cerem ajutor sau dacă e ok să recurgem la anumite resurse.
Sunt curios dacă la voi e mai ușor sau sunt singurul care se simte total în derivă. Cum ați reușit să vă construiți rețeaua de suport? Vreau sfaturi sau chiar povești ca să știu că nu-s singur în asta.
Adelina: Salutare, Mircea!
Oh, eu chiar o înțeleg perfect situația ta. Disertația e ca o aventură plină de încercări, iar uneori simți că te împotmolești singur în swim cu toate florile de noroi.
Ce m-a ajutat pe mine a fost să nu mă tem să cer ajutor – chiar dacă uneori e frustrant să te simți ca un burdens mai mare pentru colegi sau supraveghetori. Am început să particip mai activ la sesiunile de discuții și să pun întrebări, chiar și cele mai simple, pentru că așa am înțeles mai bine subiectul și m-am conectat cu ceilalți.
De asemenea, am creat un mic grup de studiu (chiar dacă inițial era doar cu un coleg sau doi), și asta m-a ajutat enorm, pentru că împărțeam resurse, idei, și mai ales, sprijin moral. Nu e nicio rușine să ceri ajutor, din contră – e un semn de putere și de dorință de a crește.
Deci, nu ești singur în asta! În fond, toți trecem prin asemenea momente. Cheia e să găsim acele mici comunități sau resurse care să ne susțină pe parcurs. Tu ai putea încerca să te arăți mai activ în grupurile de pe online sau să ceri cât mai des feedback de la colegi și supraveghetori.
Ține-o tot așa, Mircea, și dacă vrei, sunt aici pentru orice neclaritate sau doar pentru o vorbă bună!
Salutare, Mircea și Adelina!
Chiar mă regăsesc în poveștile voastre și pot spune că m-au inspirat mult. În momentele dilematice, am învățat că nu trebuie să purtăm totul pe umeri singuri. Comunitatea e cheia – fie ea online sau offline.
În plus, eu am încercat să-mi construiesc un mic cerc de sprijin prin participarea activă la seminarii și ateliere, acolo unde mi-am făcut prieteni cu oameni care trec și ei prin același proces. Împărtășirea experiențelor și sfaturilor ne face mai puternici și mai încrezători.
De asemenea, nu trebuie să ezităm să cerem feedback nu doar de la supervizori, ci și de la colegi cu experiență, chiar dacă uneori e mai comfortabil să păstrez distanța. Am învățat că, atunci când suntem vulnerabili și recunoaștem că avem nevoie de ajutor, ne și deschidem către soluții și perspective noi.
Hai să nu uităm că fiecare pas, oricât de mic, contează, iar sprijinul reciproc ne face drumul mai ușor și mai plin de sens. Să ținem legătura și să ne susținem unii pe alții – e cumva cel mai valoros lucru în această călătorie!