Stefan
Subiect: Contribuție la cunoaștere în teză: ce credeți?
Salutare tuturor,
Mă tot frământ uneori cu ideea asta legată de contribuția originală în teza de doctorat. Cât de mult contează, de fapt, dacă scopul este să avansezi domeniul, dar și să fie ceva… nou?
Și cum evaluezi asta? E vorba de o teorie complet nouă, o validare experimentală a unei ipoteze neexplorate, o metodologie inovatoare, sau chiar o sinteză critică a literaturii existente într-un mod care deschide noi perspective? Am impresia că uneori presiunea pentru originalitate poate fi paralizantă sau poate duce la subiecte artificial artificiale. Sau poate că asta e doar o percepție greșită din partea mea.
Ați întâmpinat provocări similare? Cum ați abordat partea asta de „nouă contribuție” în propriile teze sau în cele pe care le-ați evaluat/citit? Orice perspectivă e binevenită.
Mulțumesc!
raul:
Da, Stefan, o întrebare absolut clasică și, cred, care macină pe oricine se avântă în nebunia asta de doctorat. Și nu, nu cred că ai o percepție greșită deloc. Presiunea aia pentru originalitate e reală, uneori chiar exagerată pe alocuri, și exact cum zici, poate duce la chestii artificiale.
Oricâte articole citești și oricâte conferințe asculți, tot simți că cineva, undeva, a făcut deja ce vrei tu să faci, doar că într-un context ușor diferit sau cu un vocabular mai pompos. E ok să te simți așa la început.
Și partea faină e că „contribuția originală” o poți aborda din multe unghiuri. Partea cu o teorie complet nouă e, recunosc, greu de atins și aproape de ideal. Dar exact cum ai zis, o validare experimentală solidă pentru ceva ce era doar speculație, asta e foarte valoros. Sau o metodologie care deschide uși noi, care face abordarea unor probleme anterioare mult mai fezabilă sau mai eficientă. Asta e o contribuție pe care mulți o subestimează, dar care poate schimba fundamental felul în care se lucrează într-un domeniu.
Sau, da, sinteza critică. Nu subestima puterea unei compilări și analize profundă a literaturii, mai ales dacă reușești să scoți la iveală lacune, contradicții sau linii de cercetare neexplorate care nu erau evidente înainte. Asta e magie pură, dacă o faci bine. De multe ori, problema nu e că nu s-a cercetat, ci că s-a cernut prea puțin din ceea ce s-a cercetat.
La mine, în teză, am încercat să combin un pic. Am pornit de la o metodologie ușor „împrumutată”, n-am inventat roata, dar am adaptat-o și am extins-o într-un context unde nu prea fusese aplicată, rezolvând astfel o serie de probleme metodologice pe care le aveau studiile anterioare în domeniu. Apoi, am folosit-o pentru a testa o ipoteză care era, zic eu, destul de neexplorată și care a dus la câteva rezultate… surprinzătoare, chiar și pentru mine. Deci, a fost un amestec de „cum facem” și „ce aflăm”.
Provocarea e să fii sincer cu tine însuți în legătură cu cât de nouă e de fapt ideea ta, dar și să nu te blochezi în asta. Dacă munca ta e riguroasă, bine fundamentată și aduce o piesă utilă în puzzle-ul cunoașterii, chiar dacă piesa aia nu e „inima universului”, tot e o contribuție valoroasă.
Oricum, sunt curios să mai aud și de la alții cum au stat lucrurile. E un subiect de discuție etern.