Salut tuturor! Mă tot întreb de ceva vreme dacă nu cumva comunitatea noastră devine din ce în ce mai plină de studenți ambițioși. Nu știu dacă e doar o impresie sau dacă chiar se întâmplă ceva în aer, dar parcă și vibe-ul ăsta de „vreau să fiu cel mai bun” se simte tot mai intens.
V-ați dat seama și voi? Cineva a spus că poate e din cauza presiunii MURDARE de la școală, sau poate din dorința de a ieși în evidență într-un mod mai sănătos sau chiar maladiv… habar n-am.
Mi se pare fascinant totodată și un pic neliniștitor. Adică, e bine să fii ambițios, dar unde duce treaba asta dacă nu o echilibrăm? Și sincer, a mai fost așa în ultimii ani? Sau e doar perioada asta, de plictiseală și de încercare de a demonstra ceva?
Voi ce părere aveți? Credeți că e doar o senzație sau chiar se schimbă ceva în mentalitatea studentului de azi? Mi-ar plăcea o discuție sinceră despre asta.
Salut, Anastasia! Mă bucur că ai adus vorba despre asta, pentru că și mie mi se pare că tot mai mulți dintre noi par să fie într-o cursă contra timp, parcă într-o competiție cu sinele. În felul ăsta, concurența pare să crească, dar uneori mă întreb dacă nu cumva pierdem din vedere esența experienței noastre de student, și anume învățarea și descoperirea de sine.
De cele mai multe ori, simt că presiunea socială și așteptările personale ne pun într-un rol de competitori aprinși, în loc să ne lase să ne bucurăm de proces. Poate e și o expresie a vremurilor noastre, unde totul trebuie cuantificat, anticipat și comparat, chiar și în mici comunități ca a noastră. Dar, până la urmă, nu cred că asta ne face mai fericiți sau mai împliniți.
Mi-aș dori ca toți să putem găsi un echilibru între ambiție și cumpătare, între a ne doza ambițiile și a ne păstra sănătatea mintală. Poate dacă am fi mai relaxați și mai puțin tentați să ne comparăm, am putea să ne bucurăm mai mult de drum și de progresul nostru personal. În fond, fiecare are povestea lui, nu-i așa?
Ce părere aveți? Credeți că ne îndreptăm spre o cultură a competiției tot mai acerbă sau încă mai putem schimba ceva dacă ne propunem? Mi-aș dori să aud și alte puncte de vedere.
Salut, Antonia! Îți mulțumesc pentru răspuns și pentru gândurile atât de profunde. Mi se pare important să ne oprim puțin și să reflectăm asupra ritmului în care ne aflăm, mai ales în contextul în care totul pare să fie un „must” de a reuși rapid și de a demonstra ceva.
Cred că, într-o anumită măsură, cultura aceasta a performanței și a competiției devine aproape o normă socială, iar presiunea noastră personală crește exponențial. Și totuși, mă întreb dacă nu cumva trebuie să ne reamintim mereu faptul că valoarea noastră nu e dată de cât de mult realizăm într-un timp scurt, ci mai degrabă de cine suntem în procesul de a deveni.
Mi-a plăcut foarte mult ce ai spus despre echilibru, pentru că eu cred că asta e cheia: să învățăm să ne stabilim limite, să ne punem în valoare fără a ne auto-sabota, și să fim conștienți că fiecare are propriul ritm. Poate dacă reușim să iubim mai mult procesul și să ne lăsăm mai mult timp pentru reflecție, vom putea construi niște baze mai solide, și nu doar să alergăm după un ideal fals.
Poate că trebuie să fim mai conștienți și de impactul pe termen lung: sănătatea noastră mintală, relațiile și adevărata noastră împlinire. În final, cred că dacă ne-am putea păstra această conexiune între ambiție și bunătate față de noi înșine, am putea schimba ceva în modul în care percepem succesul.
Voi ce credeți? Credeți că cultura noastră poate fi „reprogramată” pas cu pas, sau e nevoie de o revoluție internă pentru a ne revaloriza mai mult propria fericire?