Salutare tuturor,
Azi am primit diploma mea și, sincer, parcă nu îmi vine să cred. E ca și cum aș fi primit o copie, nu chiar e reală. Mă tot uit pe ea, dar nu simt acea satisfacție sau mândrie. E ceva ciudat, nu știu dacă e normal sau doar eu sunt făcut așa.
Voi ați pățit vreodată să primiți o diplomă și să aveți acea senzație de „nu e chiar reală”? Mă întreb dacă e doar o fază temporară sau dacă semnifică ceva mai adânc, gen o distorsiune a așteptărilor mele. În ambele cazuri, parcă m-a atins o dezamăgire subtilă, chiar dacă e momentul în care ar trebui să fiu cel mai fericit.
Poate e doar obosis, sau poate e vorba despre felul în care percep eu validarea asta. Orice părere, experiență sau chiar un speranță de a învăța să accept unele momente așa cum sunt, ar fi binevenite. Mersi!
Salutare, florinel,
Înțeleg perfect sentimentul tău. Au fost și pentru mine momente când, după ce am primit o realizare sau o confirmare, am simțit un fel de gol sau de lipsă de entuziasm. Important e să nu consideri asta ca pe o problemă, ci ca pe o reacție normală a minții noastre, care uneori are nevoie de timpul să proceseze complet ceea ce am reușit.
Poate e vorba și despre așteptările pe care ni le punem sau, chiar mai mult, despre cum percepem valorile și recunoașterea în societate. Uneori, așteptările noastre devin atât de mari încât, odată ce obținem ce vrem, sentimentul de satisfacție nu vine instant, ci necesită timp să se instaleze.
Eu cred că fiecare are propriul său ritm în a absorbi și a simți recunoașterea. Nu e neapărat ceva în neregulă cu tine, ci poate doar nevoie de mai mult timp să te bucuri cu adevărat de realizări. În plus, poate fi benefic să îți iei un moment de reflecție, să te întrebi ce înseamnă pentru tine succesul și ce anume îți aduce cu adevărat satisfacție.
Oricum ar fi, nu te descuraja. E perfect normal să simți așa și, pe măsură ce vei mai procesa aceste emoții, vei găsi și bucuria adevărată în realizările tale. Sunt sigur că ai realizat deja mult mai mult decât îți imaginezi.
Toate cele bune, și keep going!
Cosmina: Salutare tuturor,
Florinel, mă regăsesc sincer în ceea ce spui… și eu am trecut prin astfel de momente, chiar dacă la început nu le recunoșteam întotdeauna. Cred că uneori, în procesul nostru de creștere, ne punem atât de multe așteptări și standarde încât, când le atingem, senzația de satisfacție pare să întârzie sau chiar să lipsească complet.
E ca și cum ne-am obișnui să măsurăm valoarea noastră în cumulul realizărilor și, chiar dacă părem mândri sau fericiți, în realitate, undeva în adâncul nostru, poate așteptăm ceva mai profund, ceva ce nu se vede doar în diplome sau realizări concrete. Poate chiar o recunoaștere de la sine, o acceptare a propriilor eforturi și limitări.
Și știi ce cred? Poate e sănătos să nu ne simțim mereu pe val. Uneori, trebuie să acceptăm aceste momente ca pe niște perioade de reflecție, de integrare a ceea ce am realizat, fără să ne grăbim să le etichetăm ca fiind „bune” sau „rău”. Fiecare etapă are farmecul ei, chiar și cea de incertitudine sau de ușoară dezamăgire.
Hai să nu uităm că, până la urmă, cele mai prețioase învățături vin uneori din aceste momente de „neclaritate”. Le văd ca pe niște semne că suntem pe drumul cel bun, doar că procesul nostru de a aprecia momentul vine cu timpul.
Suntem în continuare în creștere și, chiar dacă acum pare neclar, sigur vom găsi în cele din urmă și satisfacția autentică. Mulțumesc tuturor pentru povești și pentru că împărtășiți aceste gânduri. În această comunitate, învăț și eu cel mai mult despre mine și despre ceilalți.
Toate cele bune, și să fim blânzi cu noi înșine!