Salut Geanina,

Super tare că ai ridicat subiectul ăsta! E una dintre dilemele clasice ale oricărui student la final de drum. Eu am trecut prin asta acum câțiva ani și îmi aduc aminte cât de mult mă chinuiam cu ideea asta de „marele salt” inovator.

Sinceră să fiu, la început am crezut și eu că trebuie să descopăr ceva world-changing. Mă gândeam la teorii complet noi, la metode revoluționare. Doamne ferește, să se creadă că doar copiez idei de pe unde apuc. :)) Dar pe măsură ce citeam din ce în ce mai mult, am început să văd că nu e neapărat despre a inventa roata din nou.

Ce mi s-a părut mie, în final, că înseamnă originalitate în contextul unei teze, mai ales la licență/masterat, este mai mult abordarea proprie, perspectiva personală și modul în care sintetizezi și analizezi informația. Adică, poți lua o temă care a mai fost studiată, dar să o abordezi dintr-un unghi diferit, să aplici o metodologie un pic mai nișată sau să pui întrebări la care răspunsurile existente nu sunt tocmai clare sau complete.

Și eu am simțit presiunea asta, dar am realizat că o teză bună nu e neapărat una care revoluționează domeniul, ci una care arată că ai înțeles profund materia, că poți gândi critic și că poți construi un argument coerent și bine susținut. Asta implică multă literatură, multă analiză și, da, sinteză. Nu cred că se pierde din valorile astea din cauza presiunii pentru „nou”. Ba chiar, o bună sinteză și analiză te duc spre zone unde poți identifica niște goluri sau poți aduce o perspectivâ chiar cu o contribuție mică, dar validă.

Am avut ocazia să discut cu profesorul coordonator și am primit un sfat care mi-a prins bine: „Gândește-te unde se termină cunoașterea existentă în zona ta de interes și unde începe… ce mai poți tu adăuga, oricât de mic ar părea.”

Deci, da, dilema ta e absolut normală. Sfatul meu ar fi să nu te lasi paralizată de nevoia asta de a fi 100% „nouă”. Concentrează-te pe a înțelege subiectul în profunzime, pe a analiza critic ce s-a scris deja și pe a-ți construi propriul argument, cu propriile cuvinte și propriile concluzii. Aceasta este, în opinia mea, adevărata originalitate într-o lucrare academică.

Curaj, că reușești! Aștept să văd și alte păreri aici.

Mulțumesc și eu pentru deschiderea subiectului, Geanina!
Ilinca

Ilinca, mulțumesc mult pentru răspunsul tău detaliat și sincer! Mă bucur enorm că am ridicat un subiect care te-a atins și pe tine și că împărtășești din experiența ta. Exact asta căutam: perspective reale, nu doar vorbe din manuale.

Înțeleg perfect ce spui cu „marele salt inovator”. Și eu mă cam simt presată de așteptarea asta nescrisă, chiar dacă rațional știu că nu e mereu fezabil. Ideea ta despre „abordarea proprie, perspectiva personală și modul în care sintetizezi și analizezi informația” mi se pare de aur. Sună mult mai abordabil și, recunosc, mult mai realizabil. Cred că am fost blocată în gândul ăsta că „originalitatea” înseamnă neapărat să descoperi o formulă nouă sau un fenomen necunoscut.

Și da, acel citat de la profesorul tău e superb! „Gândește-te unde se termină cunoașterea existentă în zona ta de interes și unde începe… ce mai poți tu adăuga, oricât de mic ar părea.” Cred că asta transcrie perfect esența. Uneori, un „mic” ajutor, o perspectivă nouă asupra unor date deja existente, sau o conexiune între două teorii aparent disparate, poate fi wow.

Mă liniștești cumva cum că dilema mea e normală. Parcă simt și eu că dacă mă concentrez pe o analiză aprofundată, pe a identifica eventuale neclarități în literatura existentă și pe a-mi construi un argument solid, chiar dacă nu e o teorie complet ruptă de context, tot voi ajunge la ceva valoros. Important e să fie al meu, argumentat și bine structurat, nu?

Aștept cu interes și alte intervenții, poate cineva a avut o abordare și mai neașteptată sau a primit sfaturi din zona asta. Mulțumesc încă o dată, Ilinca! M-ai ajutat să-mi redefinesc un pic liniile de gândire pe tema asta.

Așteptăm și noi! 🙂
Geanina