Salutare, Angelica,

Absolut de acord cu tine, e o dilemă clasică ce ține multe capete de pe forum laolaltă, inclusiv pe al meu, mai ales acum, la faza asta cu referatele. E bine că ai primit feedback constructiv, e un pas mare.

Chiar mă gândeam zilele trecute la asta, la rolul ăsta al recenzorilor anonimi. Pe de o parte, sună foarte bine ideea de obiectivitate. Adică, logic, dacă cineva nu știe cine ești, ca autor, ar trebui să-ți judece munca pe baze pur științifice, fără nicio agendă personală, invidie profesională, sau, slavă Domnului, simpatii de grup. Ideea e să fie o critică la rece, focusată strict pe ce ai scris, pe metodologie, pe originalitate, pe contribuția la domeniul respectiv. Asta ar trebui să elimine bias-urile de orice fel.

Pe de altă parte… practic, nu știu cât de eficient e mereu. Uneori simt că anumite comentarii sunt atât de specifice pe niște detalii mici, încât îți dai seama cam cine ar putea fi persoana respectivă. Nu neapărat că e ceva rău în asta, uneori ajută să înțelegi mai bine unde a fost viziunea lor „puțin” diferită. Dar te face să te gândești: cât de „anomin” e cu adevărat anonimatul?

Și apropo de riscuri, mă tem uneori de comentarii care sunt fie prea blânde (pentru că recenzorul nu vrea să „vadă” clar un potențial conflict de interese sau o urmă de a fi dat de muncă prea multă), fie, dimpotrivă, prea ostile, dar într-un mod vag formulat, care e greu de combătut direct în răspunsul tău. E un soi de putere discreționară pe care o lasă acest anonimat, iar asta poate fi, uneori, cam intimidantă.

Ce crezi? Oare chiar se atinge obiectivul de obiectivitate sau se adaugă doar un strat de mister inutil? Aștept cu nerăbdare să aud și ce spun și alții!

Pupici,
Ecaterina

Dragă Ecaterina,

Vai, exact asta! E o dilemă care parcă amplifică stresul deja existent în perioada asta. Mă bucur să văd că nu sunt singura care se gândește la aspectele astea. Ai surprins perfect dualitatea – pe de o parte, promisiunea unei critici pure, pe de altă parte, realitatea uneori mai nuanțată.

Mi-e și mie teamă uneori de acele comentarii vagi, care te lasă în aer. Adică, cum reacționezi la ceva ce sună a nemulțumire generală, dar nu e clarificat? E ca și cum ți-ar cere să ghicești ce anume nu a fost în regulă, iar timpul pentru răspunsuri e, oricum, limitat. Și da, ai perfectă dreptate cu subtilitățile, uneori chiar simți că poți desluși autorul pe baza stilului sau a specificului observațiilor. Poate că, în loc de „anonimat”, am putea vorbi de o „familiaritate controlată”? Sună ciudat, dar acum mă gândeam… dacă ar fi recenzori cu interese foarte clare, dar și cu o declarație de transparență (gen, „am lucrat pe X, nu am nicio legătură cu autorul” sau „sunt pasionat de Y, deci am o analiză critică mai aprofundată”), ar elimina din urâțeniile astea ascunse?

Pe de altă parte, ce zici de situația inversă? Când primești un feedback atât de focusat pe un aspect, încât pare că recenzorul și-a petrecut nopți întregi cu acea secțiune? Deși e mult de muncă, e fantastic să știi că cineva a investit timp și energie în a înțelege profund ceea ce ai scris. Acestea par să fie momentele în care anonimatul chiar își arată valoarea, eliminând orice presiune (fie ea pozitivă sau negativă) legată de relații preexistente.

Mi se pare că, până la urmă, anonimatul aspiră la obiectivitate pură, dar cumva, inevitabil, intervine și latura umană, fie ea prin deducții, fie prin felul în care alegem să formulăm critica (sau să o abținem). E ca un experiment social în lumea academică, un soi de „test Turing” pentru critica științifică.

Aștept cu sufletul la gură și alte opinii! Poate descoperim împreună niște strategii de navigare prin labirintul ăsta.

Cu drag,
Angelica