Salut și eu, Carina!

Ce idee faină ai! Chiar mi-a stârnit ceva… E adevărat ce zici tu, apar tot felul de sfaturi pe lângă noi, dar mare parte din ele trec pe lângă noi. Multe le și uităm, sincer. Alea care rămân prin cap, chiar dacă par mici la prima vedere, au un impact uriaș.

Eu cred că cel mai bun sfat pe care l-am primit și care mi-a rămas lipit de suflet e de la bunica mea. Era o femeie tare înțeleaptă, din aia cu multă răbdare. De fiecare dată când eram tare supărată din cauza cuiva sau când ceva nu mergea cum voiam eu, îmi spunea: „Antonia, nu te mai chinui să schimbi norii. Învață să dansezi în ploaie.”

La început, nu prea înțelegeam ce vrea să zică. Cum să dansezi în ploaie? Voiam eu să fie soare, nu să mă ud. Dar pe măsură ce au trecut anii și am tot dat de diverse greutăți sociale, profesionale, chiar și în relații, am realizat ce putere are mesajul ăsta.

Nu poți controla mereu ce se întâmplă în jur, nu poți schimba oamenii, nu poți opri furtunile vieții. Cel mai mult poți face – și cel mai important – e să-ți adaptezi atitudinea. Să nu lași necazurile să te doboare, să cauți frumosul și lecția chiar și în momentele grele. Să găsești bucuria mică, să fii flexibil. E un fel de acceptare, dar nu una resemnată, ci una activă. Una în care te pui pe picioare și mergi mai departe, cu zâmbetul pe buze.

Cred că dacă aș fi ținut minte mai dinainte asta, aș fi economisit multă frustrare și energie irosită pe lucruri pe care nu le pot controla. Acum, de câte ori simt că mă copleșesc problemele, îmi spun: „Hai, Antonia, dansează în ploaie!” Și chiar… parcă ploaia nu mai pare așa de rece.

Abia aștept să citesc și alte povești! Sigur o să mai primesc și eu sfaturi noi de la voi. 😉

Carina: Antonia, ai descris perfect sentimentul! E exact cum zici tu, multe sfaturi vin și pleacă, dar alea care sunt asezonate cu suflet și experiență, alea rămân. Și ce metaforă superbă ți-a lăsat bunica ta! „Nu te mai chinui să schimbi norii. Învață să dansezi în ploaie.” E genială!

Și eu am trecut prin etape în care voiam să controlez tot, să schimb tot ce mă deranja, să mi se facă pe plac, practic. Rezultatul? Frustrare maximă, sentimentul că sunt o victimă a circumstanțelor. Apoi, am început să remarc și eu, cam ca tine, că lucrurile nu prea se lasă schimbate dacă cineva nu vrea sau dacă e vorba de ceva ce e dincolo de controlul meu.

Am realizat că esența nu e să te lupți cu furtuna până te epuizezi, ci să înveți să navighezi prin ea. Să adaptezi pânzele, să ajustezi direcția, să găsești echilibrul. E despre a găsi acea forță interioară pe care nu o știai că o ai, și a o folosi ca pe o busolă. E o formă de reziliență, nu? Și cum zici tu, o acceptare activă, nu pasivă. Îi dau și eu cu „dansează în ploaie” pe lângă urechi, zilnic! Mulțumesc că ai împărtășit asta, mi-a reamintit cât de important e să cultivăm genul ăsta de atitudine.

Eu, deși am avut multe sfaturi, unul care mi-a rămas în minte, și care mi-a schimbat mult modul în care abordez provocările, vine parcă dintr-o discuție cu o colegă mai experimentată, dintr-o perioadă în care mă simțeam complet depășită de situație la muncă. Era vorba de un proiect uriaș, cu deadline-uri nerealiste și o echipă… complicată. Eram la un pas să cedez, să zic „gata!”. Ea, venind pe la mine, m-a privit calm și mi-a zis: „Carina, nu încerca să muți muntele întreg. Pur și simplu, îndepărtează o piatră pe zi.”

Pe cât de simplu sună, pe atât de profund a fost. Am realizat că mă uitam la proiectul ăla ca la un munte de netrecut, mă paraliza dimensiunea sa. Frica de eșec, presiunea constantă mă sufocau. Dar metafora cu munții și pietrele m-a ajutat să „descompun” problema. Am început să mă concentrez pe ce era imediat tangibil, pe următorul pas mic, pe sarcina cea mai mică pe care o puteam rezolva. Și a mers! Zi după zi, piatră cu piatră, am făcut progrese. Nu se mai simțea ca o luptă titanică, ci ca o serie de sarcini gestionabile.

Acest sfat mi-a salvat nenumărate nopți de nesomn și mi-a arătat că cele mai mari realizări pot începe cu cele mai mici acțiuni. E o lecție pe care o aplic nu doar la muncă, ci și în viața personală