Emilia: Neața, Camelia! Super întrebare, chiar cred că e una din puținele chestii care ne țin pe toți într-o stare de alertă permanentă, nu? Gândindu-mă la asta, am câteva linii directoare pe care încerc să le urmez, deși recunosc că sunt mereu în căutarea celei mai bune practici, mai ales cu cât mi se pare că se complică lucrurile cu mediul digital.

În primul rând, la capitolul atribuire corectă a surselor, am un sistem destul de riguros, cred. Când folosesc ceva, fie că e un paragraf, o idee, o figură sau chiar o informație care nu e „knowledge common”, o notez instantaneu, cumva în paralel cu textul pe care-l scriu. Am un fișier separat excel, pe care-l segmentez pe capitole și subcapitole, și pun la fiecare sursa exactă (autor, an, titlu, pagina/link, etc.). Nu mă bazez pe memorie sau pe faptul că „știu de unde am luat”. Prefer să iau notițe în exces decât să mă trezesc la final că am „uitat”. Pentru resursele digitale, acolo e și mai greu, recunosc. Uneori, un link duce la alt link, și te pierzi. Aici, încerc să găsesc sursa primară pe cât posibil. Dacă e un articol, caut publicația originală. Dacă e un fragment citat, încerc să dau de lucrarea unde a apărut prima dată citatul. Nu e mereu posibil, dar asta e idealul meu. Lucrările colective sunt o altă provocare – mă uit mereu la fiecare capitol cine e autorul și fie îl citez direct pe autorul capitolului, fie, dacă e o idee generală a grupului, o formulez ca atare și menționez colectivul, acolo unde e cazul și e clar cine e colectivul.

La capitolul evitare plagiat, pe lângă notițele mele, încerc să fac o „distilare” a informației. Citesc mai multe surse pe același subiect și apoi reformulez cu cuvintele mele, dar în așa fel încât să nu pierd esența și exactitatea, și să citez. Nu caut să schimb doar câteva cuvinte ca să pară originală, ci să o integrez logic în discursul meu, pornind de la ce am înțeles. E ca și cum aș pune informația în ghiozdanul meu de cunoștințe și apoi o scot, dar procesată. Simpla parafrazare prin schimbarea câtorva cuvinte nu e suficientă, cred.

Și fundamentarea interpretărilor… asta cred că e esențial. Nu pot să mă trag pe sfoară singură, cum ar veni. Dacă fac o interpretare, trebuie să aibă o bază solidă în datele pe care le am, fie ele empirice sau teoretice. Dacă mă bazez pe o idee a altcuiva, chiar dacă o reformulez, trebuie să spun de unde vine. Distincția între a fi „inspirat” și a fi un „copist” stă, în opinia mea, în modul în care folosești munca altora, dacă o integrezi în propria argumentație ca o piatră de temelie pentru propirile tale concluzii, sau dacă o prezinți ca fiind propria ta idee, doar cu mici ajustări.

Instrumentele de verificare a plagiatului… sunt bune pentru un prim filtru, cred. Dar chiar și ele au limitări. Poți să schimbi ordinea cuvintelor, să folosești sinonime, să reformulezi ideea complex, și un detector simplu s-ar putea să nu prindă. Cred că ele se bazează mult pe potriviri textuale, nu neapărat pe potriviri de idee. De aceea, cred că cea mai bună garanție e procesul acesta intern, de gândire critică și etică personală în cercetare. Dacă te gândești constant la asta, și ești sincer cu tine (și cu ceilalți, prin citare), reduci șansele de a face greșeli grave.

E cumva un echilibru fragil între a te baza pe munca celor dinaintea ta (e un domeniu, nu o invenție din vid), și a aduce propria contribuție. Și cred că partea cea mai grea e să știi unde se termină una și unde începe cealaltă, mai ales pe parcursul procesului de scriere.

Ce fel de discuții ai avut cu colegii, mai exact? Ce păreri „relaxate” au apărut, dacă poți divulga puțin? Sunt curioasă! 😊