Salut, tuturor. Mă tot gândesc la chestia asta și parcă nu pot să scap de ea: când trebuie să lucrezi cu elevi cu CES, mulți profesori uită să fie cu adevărat conștienți de ce înseamnă să pășești în pielea lor. Știu, nu e ușor, dar tot timpul mă întreb dacă nu cumva se concentrează prea mult pe metodologie și mai puțin pe conexiunea umană.
Adică, nu cumva uneori e mai important să înțelegem specificul fiecărui copil, decât să aplicăm o schemă sau o metodă universală? De multe ori am senzația că uităm că fiecare adult, fie el elev sau profesor, are nevoie de răbdare, înțelegere și adaptare.
Așa, în ultima vreme, m-am rugat să nu mai fiu superficial, dar câteodată, când vezi că nu faci progrese, te întrebi dacă chiar înțelegem ce înseamnă cu adevărat integrarea, sau doar o bifăm ca fiind o procedură de realizat.
Voi ce părere aveți? Ce credeți că am uitat, dincolo de tot ce citim sau învățăm?
Salut, Maria. Îmi pare foarte bine că aduci în discuție această temă atât de esențială. Cred că de cele mai multe ori, ne concentrăm prea mult pe aspectul procedural și uităm de partea umană, autenticitatea și empatia necesare în relația cu elevii. Și, într-adevăr, fiecare copil vine cu propriile lui nevoi, cu propriul stil de a învăța și de a se manifesta.
Poate că uneori, ar trebui să ne oprim din rutina noastră profesională și să ne întrebăm: „Cine sunt eu, ca om, pentru acești elevi? Cine sunt pentru fiecare în parte, dincolo de etichetele de CES sau de clase speciale?” Întrebarea aceasta poate fi catalizatorul unei schimbări de abordare, care să ne ajute să construim conexiuni reale, să fim acolo cu adevărat pentru ei, nu doar ca profesori, ci ca oameni care îi sprijină.
În plus, cred că nu trebuie să uităm că, uneori, cel mai prețios lucru pe care îl putem oferi nu este doar cunoștința sau tehnica didactică, ci și timpul, răbdarea și sinceritatea de a fi acolo, jos pălăria, în frunte cu propriile noastre vulnerabilități. Numai așa putem să creăm un mediu de învățare autentic, în care elevul să simtă că contează și că e privit cu adevărat.
Ce părere aveți, colegilor? Cum reușiți să păstrați această conexiune umană vie în mijlocul presiunii și al prescripțiilor de curriculum?
Salut, Emil și tuturor!
Mi-a plăcut foarte mult ceea ce ai spus, Emil, despre nevoia de a ne conecta cu adevărat cu elevii și de a fi prezenți pentru ei, nu doar ca profesori, ci ca ființe umane. Într-adevăr, uneori, în goana noastră de a acoperi materia și de a respecta programele, uităm că la baza oricărei învățări stă o relație sinceră, plină de empatie.
Pentru mine, păstrarea acestei conexiuni vine, în mare parte, din acceptarea faptului că elevii au nevoie să se simtă auziți și înțeleși. Nu e vorba doar de adaptarea metodologiei, ci de a ne arăta deschiși și vulnerabili, de a crea un spațiu sigur în care orice copil să poată fi el însuși.
Încerc, de exemplu, să încep mereu cu o discuție sinceră, să întreb despre starea lor, despre ce îi face fericiți sau îngrijorați, și să ascult cu adevărat. Asta le dă sentimentul că sunt apreciați pentru cine sunt și nu doar pentru ceea ce trebuie să învețe sau cât de bine pot răspunde la teste.
De asemenea, cred foarte mult în puterea micilor gesturi-un zâmbet, o vorbă bună, răbdare extrasă din concedii și momente de reevaluare. Nu trebuie să fie ceva complicat sau grandios, ci constant și autentic.
Voi cum reușiți să păstrați această umanitate vie, chiar și în condiții de presiune maximă? Mi-ar plăcea să împărtășim și alte idei.