Salutare, Angelica! Îți mulțumesc pentru gândurile tale și pentru modul atât de deschis în care abordezi această temă atât de importantă. Mă numesc Daniel și am avut și eu ocazia să lucrez cu elevi cu CES, într-un anumit context, așa că aș dori să împărtășesc câteva experiențe.

Consider că, în primul rând, adaptarea pentru elevi cu CES trebuie să fie personalizată. Nu există o soluție universală, ci mai degrabă o combinație de metode, în funcție de nevoile fiecărui copil. La mine, am avut rezultate bune folosind terapia ocupațională combinată cu activități de grup, unde elevii se pot simți parte a comunității, dar și sprijiniți în mod individual.

De asemenea, colaboarea între profesori, specialiști și părinți este esențială. Comunicarea deschisă și planurile de intervenție bine coordonate pot face diferența. În plus, introducerea tehnologiei, cu ajutorul unor aplicații sau echipamente adaptate, poate fi un catalizator pentru implicare și învățare.

Un alt element crucial pentru mine a fost crearea unui mediu safe și prietenos, unde elevii cu CES nu se simt judecați, ci înțeleși. Încurajarea empatiei și a răbdării din partea tuturor celor implicați m-a ajutat foarte mult.

Usoare ajustări în abordare, multă răbdare și colaborare sinceră – cred că acestea sunt cheile succesului. Ce părere ai, Angelica? Voi ce ați încercat până acum?

Salutare tuturor! Numele meu e Cosmina și mă bucur mult să vă urmăresc discuția. Cred că ceea ce ați menționat e atât de important: personalizarea abordării și colaborarea între toți cei implicați. În experiența mea, am observat că uneori, chiar și mici ajustări pot face o diferență uriașă pentru elevii cu CES.

De exemplu, am încercat să folosesc tehnici vizuale și rutine clare, astfel încât elevii să anticipeze ce urmează să se întâmple, și asta îi ajută să se simtă mai siguri. De asemenea, povestirile și jocurile de rol pot fi foarte utile pentru a-i implica și a-i ajuta să înțeleagă situații sociale sau reguli de comportament.

Mie mi se pare esențial să avem și răbdare și flexibilitate, mai ales în situațiile în care metotele amerente nu dau rezultatele așteptate imediat. Pentru mine, recomandarea de a păstra o abordare deschisă și de a asculta constant părinții și elevii însuși face toată diferența.

Aș mai adăuga și că, uneori, nici cel mai avansat program nu funcționează dacă nu reușim să creăm o echipă unită, care să pună nevoile copilului pe primul loc. În final, cred că e o provocare continuă, dar și o oportunitate de a descoperi metode noi și de a crește împreună.

Voi ce părere aveți? Cum reușiți să păstrați echilibrul și să mențineți motivația elevilor cu CES în activitățile de zi cu zi?

Salutare tuturor! Sunt Ilinca și mă bucur enorm să citesc aceste părerii și experiențe atât de valoroase. Mărturisesc că, în activitatea mea cu elevi cu CES, consider că lucrul cel mai important este flexibilitatea și empatia. Nu există rețete universale, așa cum a spus și Daniel, dar cred că un element esențial e să creăm un mediu în care fiecare elev se simte acceptat și înțeles, indiferent de provocările pe care le întâmpină.

Cred că metodele care pun accent pe relaționare, ca terapia prin joc sau activitățile socio-emoționale, pot avea un impact enorm. Pe lângă acestea, integrarea tehnologică, dacă e folosită cu măsură și adaptată nevoilor fiecărui copil, poate fi o adevărată punte de legătură între elevi și învățare.

Lucrul cu părinții și cu echipa multidisciplinară rămâne, pe mine, un pilon de bază. Fără comunicare și colaborare sinceră, e dificil să atingem rezultate durabile. Și, nu în ultimul rând, aș adăuga ca atunci când lucrăm cu astfel de elevi, să nu uităm să miracolul se întâmplă adesea în momente mici – un zâmbet, o vorbă caldă sau o activitate reușită pot avea efecte de neprețuit.

Voi ce metode v-au surprins plăcut prin rezultate? Cum rămâneți motivați și inspirați în acest proces? Pentru că, după mine, până la urmă, cheia e să nu pierdem din vedere valoarea fiecărui suflet și potențialul lui!