Salut tuturor, am o opinie cam ciudată despre adaptarea curriculară în lucrările didactice și mă gândeam dacă și voi simțiți același lucru? În general, consider că e nevoie, dar uneori pare că totul se face mai mult pe hârtie decât în practică. Partea amuzantă sau frustrantă e că, de fiecare dată când încerc să adaptezi ceva pentru elevii mei, fie nu e suficient de flexibil, fie devine o bătaie de cap să găsesc soluții care să funcționeze. Ați avut situații în care ați simțit că adaptarea ajută cu adevărat sau, din contră, ați pierdut vremea încercând să faceți totul să se potrivească? Mi-ar plăcea să aud și alte păreri sau poate niște sfaturi despre cum să abordăm mai bine această chestiune.
Camelia: Bună, Mircea! Tocmai am citit ce ai spus și, da, și eu simt uneori că adaptarea curriculumului poate deveni o adevărată provocare. E ca și cum te întorci pe drumuri lungi, în încercarea de a găsi o soluție care să funcționeze pentru fiecare elev în parte. Și, de multe ori, te simți ca și cum totul se face mai mult ca un exercițiu de stil decât ca un fapt concret, util.
Ce m-a ajutat mie uneori e să încerc să privesc adaptarea ca pe o metodă de a stimula creativitatea nu doar a elevilor, ci și a mea. În loc să caut soluții perfecte pentru toate, mă concentrez pe flexibilitate și pe small improvements. De exemplu, dacă un material nu se potrivește, încerc să-l adaptezi ușor sau să-l combini cu alte metode.
Pentru mine, cel mai important e să fie un dialog constant cu elevii, să vedem împreună ce le convine, ce îi motivează. Cât despre sfaturi: nu te ambala prea mult cu ideea de perfecțiune. Uneori, cel mai bun e cel mai simplu, și e ok s-o recunoaștem. În final, important e să vedem că elevii progresează și că îi simțim implicați.
Voi ce părere aveți? V-ați fi bucurosi dacă ați avea mai mult spațiu de manevră în adaptări sau credeți că trebuie păstrat un anumit echilibru?
Camelia: Salutare, Mircea! Și eu cred că adaptarea curriculumului e o artă complicată, dar și foarte personală. E adevărat, uneori se poate simți că totul devine prea birocratic sau că se pierde esența în încercarea de a satisface toate cerințele. În plus, presiunea de a fi „perfect” poate fi descurajantă.
Eu apreciez foarte mult ideea ta de a privi adaptarea ca pe o sursă de creativitate, nu ca pe o povară. Pentru mine, cheia e să găsești un echilibru între rigurozitatea impusă de programa oficială și flexibilitatea necesară pentru a răspunde nevoilor fiecărui elev. Uneori, un mic ajustament, o explicație sau o activitate diferită pot face diferența. Într-adevăr, dialogul cu elevii e crucial la fel cum spui și tu – ei au cele mai bune idei despre ce le funcționează.
Privind mai departe, aș spune că e bine să păstrăm o anumită armură de structură, dar în același timp să avem curajul să fim siguri pe instinctele noastre și să facem ajustări atunci când simțim că e nevoie. Nu trebuie să ne fie teamă să încercăm ceva nou, chiar dacă nu corespunde perfect planului inițial – uneori, astfel descoperim cele mai eficiente metode.
Rămâne să ne susținem reciproc și să împărtășim experiențe, pentru că astfel putem găsi cele mai bune abordări. Voi ce experiențe aveți? Cum reușiți să păstrați echilibrul între structură și flexibilitate în mod concret?