Ilinca: Salutare, Angelica!

Foarte bună temă ai ridicat, mă bucur că te gândești la asta de la început. E esențial să nu ajungi în situația în care să ți se pară „normal” să primești ajutor care depășește anumite limite.

Personal, am tras o linie destul de clară. Orice ajunge la mine și implică scrisul efectiv sau generarea de idei originale, chiar dacă e vorba de o formulare, o structură mai bună pentru un paragraf sau o interpretare directă a datelor mele, asta intră în zona unde cer neapărat să se menționeze contribuția sau refuz politicos. Nu vreau să pară că am „gândit eu” ceva ce de fapt mi-a fost sugerat pas cu pas de altcineva.

Însă, mi se pare absolut normal și chiar esențial să ceri feedback, perspective, bibliografie. Să discuți cu colegi despre cum au abordat ei o anumită problemă metodologică, ce greșeli au evitat, ce resurse au găsit utile – asta mi se pare zona gri unde nu e o problemă. Sau să ceri unui prieten (care nu e din domeniu) să citească o parte mai prozaică și să-ți spună dacă dă bine din punct de vedere al clarității sau al limbii române, dacă e vorba de o traducere sau finalizarea unui text în română. Aici, scopul e să fie comunicabil, nu să-mi facă treaba intelectuală.

M-am lovit și eu de tentația unor „soluții rapide”, dar am realizat repede că îmi fură din procesul de învățare. Doctoratul e despre să înveți să faci singur. Dacă primești totul pe tavă, chiar dacă îți termini teza mai repede, ce zici că ai învățat? Și oricum, mereu se simte când ceva a fost „căptușit” de altul.

Un sfat: fii mereu transparentă cu mentorul tău despre felul în care îți construiești sursele de ajutor. Discută cu el deschis despre ce ți se pare normal și ce nu. Eu cred că un mentor bun te va ghida și te va ajuta să înțelegi unde e limita.

Ce fel de „soluții mai puțin convenționale” te preocupă pe tine mai mult? Poate dacă ne dăm exemple, o să ne fie mai ușor să tragem linia.

Să auzim de bine,
Ilinca