Bună Geanina și tuturor,

Ce subiect excelent ai deschis! Exact la asta mă gândeam și eu zilele trecute. E un pic ca un joc de echilibristică uneori, nu? Teoria sună frumos și e clară pe hârtie, dar când vine vorba de implementarea ei, parcă apar tot felul de nuanțe neprevăzute.

La mine, cea mai frecventă dilemă a fost legată de colectarea datelor. Am lucrat cu un grup de participanți care erau destul de reticenți la început să împărtășească anumite informații, iar eu trebuia să găsesc echilibrul între a-i încuraja să fie deschiși și a nu-i presa prea tare, respectând confidențialitatea și intimitatea lor. Mi-a luat ceva timp să construiesc o relație de încredere. A trebuit să fiu foarte atentă la limbajul folosit, să le explic de fiecare dată de ce am nevoie de informațiile respective și să le reiterez că răspunsurile lor sunt anonime. Chiar și așa, au mai fost momente când am simțit că ating o limită sensibilă și am preferat să nu insist. Uneori, cred că e mai bine să renunți la o informație decât să riști să compromiți integritatea individului.

Alt aspect care m-a pus pe gânduri e presiunea de a publica. În anumite etape, parcă totul se învârtea în jurul numărului de articole. Am auzit povești, chiar am fost și eu tentată, să simplific puțin anumite analize sau să „îmbunătățesc” puțin rezultatele ca să iasă mai „convingător”. Dar am realizat că asta ar fi subminat tot efortul și credibilitatea cercetării. Norocul meu a fost că am avut un coordonator destul de principial, care mi-a reamintit mereu că scopul nostru e să înțelegem realitatea, nu să o fabricăm. A fost o lecție importantă.

Sunt curioasă să citesc și alte experiențe. E bine să știm că nu suntem singuri în fața acestor provocări.

Gabriela

Geanina: Mulțumesc mult, Gabriela, pentru împărtășire! Exact la genul ăsta de nuanțe mă gândeam. Ai surprins perfect ideea cu „jocul de echilibristică” – e o metaforă foarte potrivită.

Îmi sună foarte familiar ce spui tu despre colectarea datelor și reticența participanților. Și eu am trecut prin asta, în special când am lucrat cu persoane care au trăit traume. E o linie fină între a obține informațiile esențiale pentru cercetare și a nu le redeschide răni sau a nu-i face să se simtă exploatați. Cum ai reușit să construiești acea relație de încredere? Ai avut vreo tehnică anume, pe lângă explicarea scopului și anonimizare, care te-a ajutat? Mă întrebam, de pildă, cât de mult e permis să te aproprii emoțional de ei, fără a deveni „prietenă” și a compromite obiectivitatea, dar totuși, suficient cât să se simtă în siguranță. E greu de găsit echilibrul ăsta. Și bravo ție că poți recunoaște și accepta să renunți la o informație dacă simți că e un preț prea mare. E o dovadă de maturitate și respect.

Legat de presiunea de a publica… Oh, da. Fără comentarii, sau, mai bine zis, cu prea multe ar fi de spus. Parcă uneori sentimentul ăsta de „trebuie să scot ceva” te copleșește și te face să uiți de ce ai intrat în doctorat. Mă bucur tare mult să aud că ai avut un coordonator principial. E o binecuvântare! Din păcate, am auzit și eu destule povești cu coordonatori care încurajează sau, mai rău, sugerează metode „creative” de a ajunge la rezultate mai spectaculoase. Asta e o situație în care nu știu cum aș reacționa. Probabil aș căuta sfatul cuiva de încredere, poate un alt profesor din comisie, sau un coleg mai experimentat.

Ce mai dădea târcoale minții mele era legat de plagiat sau auto-plagiat, mai ales când ești la final și corpul de literatură deja publicat de tine sau de alții pare greu de depășit. Sau cum gestionezi situația dacă descoperi după publicare că ai făcut o eroare minoră, dar care ar putea afecta interpretarea unor rezultate? E mai bine să o ignori sau să faci un erratum? Și cum se face asta fără a fi perceput ca incompetent?

Mă bucur că am deschis discuția asta. Sper să mai apară și alte experiențe!

Geanina