Brandusa: Anca, am văzut că ai deschis o discuție super relevantă! Și eu m-am tot gândit la asta de-a lungul timpului, mai ales când văd ce presiuni există în mediul academic. E greu să nu te lovești de aceste aspecte, chiar dacă poate nu direct la tine, dar pe lângă, zici că vezi poveștile.

Ai punctat excelent presiunea asta de a publica – parcă e motorul principal, și nu neapărat bucuria descoperirii. Și când ai de-a face cu echipe, atribuirea contribuțiilor e o adevărată aventură, nu alta. Am văzut cazuri unde unul muncește de rupe pământul, dar la final, autorul principal e altcineva sau meritul e diluat. Nu e ușor să stai pe poziții drepte când vezi cum se mișcă lucrurile, dar cred că asta ne diferențiază.

Eu personal, pe lângă faptul că îmi pun în practică tot ce am învățat despre bune practici (citare corectă, bibliografie la zi, etc.), am încercat să am mereu o comunicare cât mai deschisă cu coordonatorul meu pe orice nelămurire. Să întreb, să cer clarificări, chiar dacă uneori mi-a fost un pic jenă, mai bine să par neștiutoare la început decât să fac vreo greșeală. Și, cel mai important, cred că e esențial să-ți păstrezi independența de gândire. Să nu te lași influențată de ce fac alții dacă simți că nu e corect.

Sunt curioasă și eu ce alte strategii au mai aplicat colegii pe aici.

Anca: Anca: Super, Brandușa, mă bucur că rezonează și cu tine discuția asta! Exact, parcă vezi prin jur atâtea situații care te fac să te gândești „Cum e posibil așa ceva?”. E clar că nu suntem singurii care simțim presiunea asta, și e important să vorbim deschis despre ea.

Ai perfectă dreptate cu „bucuria descoperirii” vs. „presiunea de a publica”. Parcă se pierde uneori esența cercetării pure, și ajungem să ne concentrăm pe metrici și impact factor. Și la capitolul echipe, e o artă să gestionezi corect contribuțiile. E frustrant când munca cuiva nu e recunoscută pe măsura efortului.

Îmi place mult cum abordezi partea de comunicare cu coordonatorul. Cred că asta e cheia, sinceră să fiu, și eu am trecut prin momente când am ezitat să întreb, de teamă să nu par complet pe dinafară. Dar cum zici și tu, mai bine să întrebi ca un novice la început, decât să ajungi la final cu probleme mai mari. Independența de gândire e, de asemenea, un punct critic. Să ai curajul să spui „stați, asta nu mi se pare în regulă”, chiar dacă toată lumea pare că o face.

Eu personal, pe lângă a fi extrem de atentă la citare și la modul în care prezint datele (nu am cum să fiu pasivă în fața posibilelor distorsiuni), am încercat pe cât posibil să-mi stabilesc niște standarde personale, chiar mai stricte decât cele oficiale, pe care să încerc să le respect. Și am o listă de „nu” clare în minte, gen: „nu modific rezultate pentru a confirma o ipoteză”, „nu ignor date care nu se potrivesc”, „nu exagerez importanța unor descoperiri”. Poate sună un pic rigid, dar pe termen lung simt că mă ajută să rămân pe un drum corect.

Interesantă și ideea ta cu „a sta pe poziții drepte”. Cred că e o luptă continuă, dar una care merită.

Sunt curioasă acum și eu să aflu de la alții, cum gestionează aspectul ăsta al colaborărilor și contribuțiilor în cadrul grupurilor de cercetare. Acolo parcă mi se pare cea mai mare provocare.