Salutare tuturor,
Mă confruntam zilele astea cu o situație legată de îndrumarea studenților la proiectele de licență/disertație. Nu e prima dată, bineînțeles, dar parcă acum mă lovesc mai tare de întrebarea asta: cât de mult pot să intervin ca profesor îndrumător fără să depășesc o anumită limită etică? Știu că scopul e să-i sprijinim, să-i ghidăm, dar unde e granița exact, mai ales când simți că munca lor ar putea fi mult mai bună cu un mic „împingător” din partea ta?
Am întâlnit studenți care efectiv nu știu de unde să înceapă, care au idei vagi și au nevoie de un model, dar și studenți care își asumă prea mult, care ajung să „fure” idei sau chiar să ceară să le facem noi partea dificilă. Cum gestionați voi aceste situații? Aveți niște principii clare pe care le urmați? Mă interesează mai ales perspectiva practică, nu doar cea teoretică din codurile deontologice.
Mulțumesc!
Emilia
Salut, Emilia!
Ce subiect sensibil ai ridicat! Fix m-am gândit și eu la asta zilele trecute, când amărâta de Ana (poate o știi, e la automatica) mi-a adus un draft de care nu știam dacă să râd sau să plâng. Avea o idee interesantă, dar execuția… mamăăă, mamăăă. Și atunci mi-am pus exact întrebarea ta: cât de mult „ajut” și cât de mult „fac eu”?
Știi, la mine principiul e cam așa: încerc să le dau direcția. Le spun ce nu e ok, le adresez întrebări care să-i pună pe gânduri, le sugerez unde ar putea căuta informații sau ce metode ar putea explora. De exemplu, la Ana, am întrebat-o „Cum crezi că ai putea să validezi relația asta între variabilele X și Y?” în loc să-i spun „Ar trebui să pui aici un test t”. Sau „Ce bibliografie ai consultat pe tema asta inițială a problemelor de stabilitate?” în loc să-i zic „Ai găsit articolul X și Y?”. E un fel de a-i ghida spre soluție, dar să li se pară lor că au găsit-o.
Problema e că uneori distanța asta de la „a ghida” la „a face” e extrem de fină, mai ales când vezi că timpul zboară și rezultatul final o să fie… lamentabil. Și atunci vine tentatia. Mă suspectezi că am cedat și eu cândva, nu? :)) Dar am încetat să cred că „împingătorul” ăla, dacă e prea mare, îi spală de implicare și de învățare. Și, sincer, apoi vin și studenții ăia cu pretenții, cum zici și tu, că „fă și tu partea asta grea că n-am timp/nu știu”.
Ce mă ajută pe mine, pe lângă întrebări, e să stabilesc de la început niște puncte de control, niște etape clare. Să știe și ei și eu ce așteptăm la fiecare etapă: un rezumat al bibliografiei, o descriere a metodologiei, un pseudocod, un mic prototip. Așa, dacă la un punct văd că sunt complet pe dinafară, pot interveni mai țintit și mai devreme. Și îi descurajez explicit să vină cu „gata tema” la final.
Și mai e un aspect, pe care l-am observat: studenții ăia buni, serioși, care chiar vor să învețe, apreciază exact genul ăsta de îndrumare. Nu vor să le facem noi treaba, dar vor să știe că au pe cineva care le citește munca, le oferă feedback constructiv și îi ajută să-și depășească blocajele. Cei care vor doar notă sau diploma, aceia oricum te vor manipula, indiferent de cât de fix e codul deontologic.
Tu cum simți că te descurci cu cei care devin prea dependenți? Sau cu cei care, dimpotrivă, par să nu fie deloc receptivi la ghidare? Că și asta e o provocare.
Pupici,
Cristiana