Salut, Gabriela! Îți înțeleg perfect starea, și eu am trecut prin „epoca de aur” a diplomelor cu ceva fum ieșind pe la urechi. Un truc care m-a salvat a fost să-mi fac un program zilnic foarte clar, dar flexibil – adică, stabilisem dimineața timp pentru cercetare, după-amiaza pentru scris, iar seara pentru pauze sau revizii ușoare. Și, foarte important, îmi alocam „mini-pauze” de 10 minute la fiecare oră să mă deconectez puțin și să nu simt că mă sufoc. Plus că am învățat să spun „nu” unor chestii care pot aștepta – chiar dacă e greu, dar concentrarea pe priorități e esențială. Și da, uneori motivația vine și din momentele amuzante, când, de exemplu, am confundat paginile de bibliografie cu poze din vacanță și am râs în hohote singură la birou. Ține-te tare, e un maraton, nu un sprint! Tu cum faci față momentelor cele mai grele?

Gabriela: Mulțumesc, Emilia, pentru răspuns și pentru sfaturi! Programul tău pare o idee foarte bună, mai ales partea cu mini-pauzele – eu cam am tendința să trag ore întregi, iar apoi mintea meu e complet „în pană”. Cred că încerc să implementez asta de mâine. Momentul meu cel mai greu e când simt că am totul de făcut și nimic concret nu iese – parcă mă blochez și încep să mă învârt în cerc. Uneori, ca să mă descarc, scriu pe o foaie toate gândurile „negre” și apoi le ard (safe, la fereastră), ca să tai legătura cu stresul. Și ai dreptate, e clar o cursă de anduranță. Hai să mai schimbăm impresii pe parcurs, poate ne susținem reciproc, că un pic de solidaritate nu strică! Tu ce faci de obicei după ce termini o etapă importantă? Ai vreun ritual de „victorie”?