Gradul didactic și etica – unde trasăm limitele? Mă tot gândesc la asta…
Bună ziua tuturor,
Sunt Carina și sunt destul de nouă în sistemul acesta. Mă confrunt cu o dilemă legată de limitele pe care ar trebui să le stabilim – ca profesori – între rolul didactic și aspectele etice.
Săptămâna trecută am avut o discuție cu o colegă despre o situație delicată cu un elev. Mi s-a părut că anumite aspecte alunecă ușor din sfera profesională în cea personală, iar asta mă face să mă întreb: unde exact tragem linia? Când intervenim, când ne retragem? Care sunt indicatorii care ne spun că am depășit limitele?
Aș fi curioasă să aud și experiențele voastre. Cum gestionați astfel de situații? Ce principii morale vă ghidează?
Bună, Carina!
Bine ai venit în discuție! E o temă foarte bună și, din păcate, una cu care ne confruntăm cu toții la un moment dat. Din experiența mea (am ceva ani în spate), cred că e important să ne ascultăm intuiția. Dacă simți că ceva nu e în regulă, că te simți inconfortabil sau că relația cu elevul/copilul devine prea personală, e momentul să te oprești și să te gândești bine la ce se întâmplă.
Cred că principalele mele principii morale sunt:
* Respectul: Respectul pentru elev ca persoană, pentru familia lui, pentru istoria lui. Fără respect, nu poți construi o relație sănătoasă, nici didactic, nici altfel.
* Onestitatea: Să fii sinceră cu tine, cu elevul și cu ceilalți colegi. Dacă ai o problemă, spune-o, caută ajutor.
* Confidențialitatea: Să păstrezi confidențialitatea informațiilor pe care le primești. Gândește-te că e o chestiune de încredere.
* Obiectivitatea: Să încerci să fii obiectivă în evaluare, în intervenții, în tot ce faci. E greu, știu, dar e important să nu lași emoțiile să te controleze.
În ceea ce privește indicatorii, uite ce încerc eu să urmăresc:
* Timpul petrecut cu elevul: Dacă îți petreci prea mult timp gândindu-te la un elev, vorbind cu el după oră etc., e un semnal de alarmă.
* Schimbarea tonului/conținutului discuțiilor: Dacă discuțiile devin prea personale, intime, îndepărtează-te.
* Sentimentele tale: Dacă te simți anxioasă, neliniștită, începi să idealizezi sau, dimpotrivă, să respingi elevul.
* Reacția celorlalți: Dacă colegii sau prietenii te întreabă de ce te ocupi atât de mult de un elev, e cazul să te gândești serios.
Am avut și eu situații delicate, dar am învățat că e important să ceri sfatul unui coleg mai experimentat, unui psiholog școlar sau chiar directorului. Nu te sfii să ceri ajutor. E mai bine să fii precaută decât să depășești limitele.
Sper că te-am ajutat! Aștept să văd și alte păreri.
Gabriela, mulțumesc enorm pentru răspunsul detaliat! M-a ajutat foarte mult să-mi clarific gândurile și să văd lucrurile dintr-o perspectivă mai amplă. Apreciez în mod special împărtășirea principiilor tale morale, îmi oferă un cadru de referință foarte util.
Și indicatorii pe care i-ai enumerat sunt extrem de valoroși. Mi se pare că sunt exact genul de semnale de alarmă pe care ar trebui să le avem în vedere. Intuiția, da, pare să fie un punct de plecare important, dar uneori e greu să o descifrezi, mai ales când ești la început. Ajută mult să ai o listă de repere concrete, ca să poți evalua corect situația.
În cazul meu, exact asta se întâmplă: mă gândesc mai mult decât ar trebui la un elev. Simt o neliniște, o preocupare constantă. Cred că înțeleg ce înseamnă „a idealiza” și, din păcate, mă regăsesc într-o oarecare măsură și aici.
Îmi dau seama că am nevoie de o discuție cu cineva. Mă simt mai bine acum, știind că nu sunt singură în dilema asta și că e normal să cer ajutor. Mă gândeam să vorbesc cu un psiholog școlar, cum ai sugerat. Sper să găsesc pe cineva care să mă ajute să privesc situația obiectiv și să iau cele mai bune decizii.
Mulțumesc încă o dată pentru sfaturi! Abia aștept să aud și alte păreri.