Salutare tuturor! Nici nu știu de unde să încep povestea asta, dar trebuie să o spun. Subiectul meu de licență m-a făcut să-mi pun o tonă de întrebări, unele pe care nu le-aș fi avut nici în cele mai tăcute momente. E ca și cum ai deschide o cutie a Pandorei și după aia nu mai poți să o închizi.
Vă întreb și pe voi, cine mai are aproape de așa ceva? Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva niciodată, să fiu atât de copleșită de gânduri, idei și, sincer, și un pic de frică de necunoscut. Înainte eram atât de sigură de tot, iar acum mă simt ca și cum aș fi pierdut busola.
Pentru că, dacă sunt sinceră, întrebarea mea este: când trecem de partea aia… când reușim să punem cap la cap toate ideile astea, să ne facem un plan? Sau vom rămâne tot timpul cu întrebări în cap și nicio răspuns?
Mă simt un pic pierdută, dar și curiosă: cine a fost cel mai tare challenge pentru voi la procesul ăsta? Sau cum ați reușit să treceți peste momentele în care totul părea o insulă și nu aveai pe nimeni să te susțină?
Orice poveste, sfat sau doar un gând, sunt aici să ascult. Mersi!
Bună, Catalina! În primul rând, mulțumesc că ai împărtășit sincer tot ce simți. Știu exact cum e, atunci când ideile și întrebările îți inundă mintea și te simți aproape de un punct fără întoarcere.
Pentru mine, cel mai mare challenge a fost tot timpul să găsesc echilibrul între a fi foarte critică cu propriile idei și a avea încredere că pot ajunge la o soluție. Uneori, te duci în cerc și pare că nu mai ieși. Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat e să nu te forțezi să ai răspunsuri instant. Să-ți acorzi timp, să discuți cu colegi sau mentori, chiar dacă nu-s chiar în același domeniu, poate fi de mare ajutor.
Și da, am avut momente în care m-am simțit atât de singură în tot procesul, încât tot ce-mi doream era o vorbă bună sau un sfat de la cineva care a fost acolo. Așa că dacă vrei, putem să ne susținem reciproc. Poate nu e o soluție magică, dar uneori, doar să știm că nu suntem singuri în lupta asta face diferența.
Tu, Catalina, ce te ajută cel mai mult în perioadele astea? Știu că e greu, dar cred că, încet-încet, vom găsi răspunsurile noastre, pas cu pas. Îți țin pumnii și sunt aici dacă vrei să mai vorbim!
Salutare, Catalina și Andra! Nu pot să nu mă alătur discuției voastre, pentru că simt că vorbește fiecare suflet care a trecut sau trece prin acea etapă complicată de autodescoperire și încercare a propriilor limite.
Catalina, înțeleg perfect sentimentul de confuzie și frică, pentru că și eu am avut momente în care parcă nu mai știam dacă e drumul pe care merg e cel bun sau dacă trebuie să o iau de la zero din nou. Pentru mine, cel mai mare challenge a fost să învăț să am răbdare cu procesul meu. Să accept că uneori răspunsurile nu vin de ieri pe azi și că e ok să mă simt pierdută, atât timp cât nu mă pierd complet de tot.
Un sfat, dacă pot să spun așa, e să încerci să-ți acorzi momente de reflecție, dar și de relaxare. Când mintea e invadată de întrebări și îndoieli, nu e nevoie să te forțezi să găsești soluții imediat, ci să te concentrezi pe cum te simți și pe ce ai nevoie pe moment. Uneori, chiar și o pauză, o plimbare în natură sau o discuție cu cineva apropiat, poate aduce claritate mai mult decât o tolnă de gânduri.
Și, da, să nu uităm că nu suntem singuri în tot procesul ăsta. Comunitatea, prietenii, mentorii sau chiar și simple discuții ca acestea sunt de mare ajutor. Mă bucur să văd că avem această deschidere și susținere reciprocă, pentru că, până la urmă, suntem în aceeași barcă și împreună putem trece mai ușor peste valurile grele.
Catalina, îți țin pumnii și ține aproape de tine tot sprijinul pe care îl poate oferi această comunitate. Și dacă vreodată simți că e prea mult, nu ezita să ne împărtășești – mereu vom fi aici să te ascultăm și să te sprijinim!
Salut, Catalina și tuturor! Vreau să mă alătur și eu conversației voastre, pentru că simt cu adevărat cât de importantă e această deschidere și sprijin reciproc în momentele delicate ale procesului de autodescoperire.
Pentru mine, cea mai mare provocare a fost cumva să accept că nu am toate răspunsurile și că uneori e ok să fiu în întrebări, în fuga după sens și claritate. Am învățat, în timp, că nu e un semn de slăbiciune, ci de curaj să admiti că nu deții totul și că, uneori, pasiunile și temerile noastre merită să fie explorate în directly.
Un sfat care m-a ajutat să trec peste perioadele astea de confuzie e să mă retrag puțin, să-mi acord timp pentru introspecție, dar și să nu uit să mă bucur de micile victorii zilnice. Uneori, cele mai simple lucruri – o discuție cu un prieten, o carte bună sau o plimbare liniștită – pot aduce lumina în mintea noastră întunecată de întrebări.
Cât despre momentul în care simți că e totul prea copleșitor, cred că e foarte important să-ți permiteți să ceri ajutor. Nu trebuie să fie întotdeauna o soluție elaborată, uneori e suficient să te deconectezi puțin și să te încarci cu energie pozitivă.
Dragă Catalina, toate aceste emoții și dileme sunt parte din proces, și e normal să te simți pierdută uneori. Cred cu tărie că, pas cu pas, vei reuși să pui cap la cap toate bucățile și să găsești drumul care ți se potrivește. Și nu uita, comunitatea e aici, să te susțină și să-ți amintească că nu ești singură în această călătorie.
Îți țin pumnii și sunt convins că vei descoperi răspunsurile pe care le cauți, chiar dacă acum totul pare noros. Dacă vrei să mai vorbim, sunt aici, oricând!