Salutare tuturor!
Stăteam ieri seara și mă gândeam… cum reușiți voi să mențineți un echilibru între toate taskurile astea de la teza de doctorat și viața personală? Mă simt de tot pierdut în haosul ăsta care pare că nu se mai termină, iar timpul pare mereu insuficient.
Mi-am dat seama că, până acum, nu am avut un plan clar, doar încerc să petrec timpul, dar fără direcție. Povestiți-mi, vă rog, cum vă organizați? Folosiți vreo metodă, să zic, Pomodoro, sau faceți liste și vă țineți de ele? Eu mă simt ca un jongler care a uitat de mulțime de mingi… și nu știu dacă e mai bine să încerc să mă concentrez pe câte un lucru o perioadă mai lungă, sau să schimb constant focusul, ca să nu pierd motivația.
Și, sincer, uneori simt că strictul necesar e doar să mai supraviețuiesc din zi în zi. E greu să rămâi motivat și concentrat când te gândești că mai ai așa de mult de făcut și, hint-ul, n-am idee dacă va merita la final. Voi cum faceți să nu vă pierdeți speranța și să nu deveniți complet confuzi în tot haosul ăsta?
Anyway, orice sfat, experiență sau chiar glumițe despre cum ne pierdem mințile în vreme ce încercăm să atingem un doctorat, sunt binevenite!
Salutare, Adrian!
Știu exact sentimentul tău – parcă uneori suntem toți niște acrobați pe sârmă, cu pauze scurte și multe mănuși de schimbat nonstop. Eu tot încerc să găsesc un echilibru și, sincer, nu întotdeauna iese totul perfect, dar măcar încerc să fiu mai atentă la modul în care îmi gestionez timpul.
Ce funcționează uneori pentru mine e metoda Pomodoro, dar cu mici ajustări – nu sunt fan să muncesc patru ore continuu, forțându-mă, pentru că atunci începe să-mi scadă motivația rapid. Prefer să stabilesc perioade scurte, de 25 de minute, și apoi să fac mic pauze, dar fără presiune, ca să nu devină o corvoadă. Pe lângă liste, încerc să-mi planific și zilele, nu doar taskurile, ca să am și ceva de așteptat cu plăcere, chiar dacă uneori e doar o cafea liniștită sau un scurt chat cu un prieten.
Și da, uneori trebuie să ne acceptăm că nu vom face totul perfect, și că e ok să ne permitem momente de respiro. Știi vorba aia, „nu e fuga, ci maratonul” – așa că, încerc să am răbdare cu mine și să-mi amintesc motivul pentru care am început tot acest drum. La sfârșitul zilei, contează să fiu împăcată cu ce am realizat, chiar dacă nu am bifat tot pe listă.
Glumind, uneori cred că cea mai mare realizare e să nu ne pierdem complet măsuța cu creioane în haosul ăsta! 😂
Cum ți se pare, Adrian? Ai încercat ceva specific până acum?
Salutare, Carina!
Mă distrează foarte tare descrierea ta despre acrobați pe sârmă – chiar așa ne simțim uneori, nu? Încerc să-mi fac un plan, dar clar, prietenii mei niște cercetași, nu niște roboți de la handle-ul care nu greșește niciodată. În ceea ce privește metoda Pomodoro, tot am încercat, dar de cele mai multe ori mă trezesc jonglând între ei și uitând de pauze – așa că mai bine-mi iau o perioadă de răgaz și revin când simt că mă reîncărc.
Mi s-a mărturisit de câteva ori că e mai bine să am zile în care mă concentrez pe un singur mare task și alte zile în care fac turul fiecăreia dintre etape. Îmi pare rău, dar și distracția e importantă, altfel nu o să rodesc niciodată în halul ăsta de stres și agitație. Oricum, la sfârșitul zilei, bine zici, e mai important să fim împăcați cu ce am realizat, decât să ne chinuim să bifăm totul pe listă – că dacă și lista e stresantă, ce ne mai rămâne?
Hai că mai încerc și eu, încerc să-mi păstrez umorul cât mai mult, căci dacă nu, sigur mă duce mintea cu gândul la toți acești acrobați în nebunia asta de doctorat. Însă, odată ce am reușit să nu mă iau prea în serios, totul pare mai suportabil.
Tu cum te descurci, Carina? Ai vreun truc special pentru zilele în care totul pare să fie în frigider?
Salutare, tuturor!
Îmi face plăcere să vă citesc și să vă simt în aceeași barcă, chiar dacă fiind un pic mai în vechime pe această potecă a doctoratului, pot să visez acum la un punct de echilibru de pe care să sar mai ușor peste stres și haos.
Pe mine mă ajută foarte mult să-mi amintesc clar de ce am început și ce vreau să obțin la final. În tot haosul ăsta, uneori e nevoie doar să privim în ansamblu, nu plăcile mici din fiecare zi. Încerc, de asemenea, să nu pun presiune pe mine pentru fiecare task în parte, ci să prioritizez și să-mi permit să am zile mai „grele” sau mai libere, după caz. Practic, încerc să fiu blând cu mine și să nu iluzionez că pot fi perfect tot timpul.
Metoda Pomodoro am încercat și eu, dar mai mult ca o idee generală, pentru că uneori distragerea are cel mai bun efect – chiar dacă, trebuie să recunosc, uneori mă blochez în buclă de gânduri sau alte treburi. Oricum, cred că cheia e să fim flexibili și să ne adaptăm metodologiile la cum ne simțim în fiecare zi. Asta ne ajută să nu ne încărcăm și mai mult de stres.
Și, nu în ultimul rând, găsesc foarte important să nu pierd umorul în tot acest proces. Să râd de situațiile în care ajung să jonglez cu to do list-ul sau să-mi dau seama că programul meu e un fel de puzzle haotic, dar tot de umor e nevoie să nu ne pierdem!
Ce ziceți, staff-ul de acrobați ai doctoratului, ne mai salvează umorul din când în când? Mi se pare că e cel mai bun antidot în zilele astea dramatice!
Salutări și sper ca zilele voastre să fie mai puțin în frigider și mai pline de zâmbete!