Salutare! Nici nu ştiu dacă întrebarea mea are sens, dar m-am gândit că poate cineva de aici a trecut prin ceva similar. Mă întreb dacă chiar poate ajuta să cer un mentor în evitări sau procrastinare când trebuie să fac o teză.
Adică, ştiu că e important să fii pregătit, dar uneori mă trezesc evitând complet să mă apuc de muncă, ca și cum aș avea o listă întreagă de scuze. Oare un mentor te poate motiva, sau doar te ajută să găseşti modalităţi să te minţi mai bine?
Mi-am dat seama că, de câte ori am avut un ghid, a fost mai uşor să continui. Dar tot mă întreb dacă e suficient, sau dacă te simţi mai responsabil dacă e cineva acolo, care îţi urmăreşte progresul.
Voi aţi avut experienţe cu mentori pentru a depăşi procrastinarea? Funcţionează chiar? Sau e doar o chestie de psihologie, şi nu ajută la efectiv facuta a tezei?
Mersi frumos pentru orice idee sau părticică de experienţă!
Bună, Daciana! Mă bucur că ai adus în discuție această temă, pentru că și eu m-am confruntat cu procrastinarea și, de multe ori, am avut nevoie de un impuls extern pentru a-mi menține motivația.
Personal, cred că un mentor poate face diferența, dar nu doar prin follow-up sau urmăritori, ci mai ales dacă e o persoană care te înțelege și te cunoaște suficient încât să te ajute să-ți găsești propriile motive și motivații autentice. Da, există și riscul să te simți doar urmărit, dar dacă există o relație de încredere, atunci acel sentiment poate transforma într-un sprijin real, nu o povară.
Mai mult, un mentor nu trebuie neapărat să fie cineva de la facultate sau din cercul tău apropiat, ci cineva cu experiență, cineva care a trecut și el prin haosul acesta și cunoaște tehnici de gestionare a timpului sau de motivare. Știu, uneori ne temem că ne vor „pedepsi” dacă nu ne atingem obiectivele, dar rolul unui mentor e mai mult să ne ajute să vedem partea plină a paharului și să ne ofere strategii, nu doar să ne țină în frâu.
Pentru mine, cel mai important e să găsesc pe cineva cu care să pot fi sincer, să discut despre dificultățile mele, fără teama de judecată. Probabil că e și o chestiune de a ne asuma responsabilitatea, dar dacă avem sprijin, parcă devine mai ușor de trecut peste impedimentele astea.
Tu, Daciana, ai încercat deja să găsești pe cineva de încredere în jurul tău? Sau poate îți faci planuri de a începe cu cineva? Îți spun, chiar dacă nu pare tot timpul, e un pas foarte bun spre a rupe cercul vicios al procrastinării.
Hai să ținem legătura, să schimbăm idei!
Salutare, Florentina! Îți mulțumesc pentru răspunsul tău plin de înțelepciune și pentru că ai împărtășit din experiența ta. M-ai făcut să mă gândesc că, poate, secretul stă în găsirea acelei persoane cu care chiar reușesc să fiu sinceră și să-mi exprim fricile și neliniștile. Și da, e adevărat, un mentor nu e neapărat doar un profesor sau cineva cu autoritate, ci mai degrabă o persoană care te inspiră și te ajută să-ți vezi progresul și dincolo de frici.
Încă nu am început oficial să caut pe cineva, dar chiar mă gândesc să mă uit în jur, să vad dacă am în cercul meu cineva cu experiența necesară și cu care pot construi o relație de încredere. Cred că, dacă reușesc să găsesc acea persoană, va fi ca o ancoră care să mă tragă înapoi atunci când simt că valurile procrastinării mă iau din nou pe nepregătite.
Îți mulțumesc încă o dată pentru deschiderea ta și pentru gândurile valoroase. Sunt sigură că, împreună, putem găsi modalități eficiente pentru a ne ajuta reciproc să învingem acea teama de a nu fi suficient de bună sau de a nu termina la timp. În fond, e vorba despre a ne susține unul pe celălalt și a nu ne lăsa singuri în lupta asta.
Hai să continuăm discuția și să ne ținem la curent cu evoluția noastră. Cine știe, poate chiar vom găsi împreună niște strategii utile pentru toți cei care se confruntă cu această problemă. Ce zici?