Salutare!
Mă gândeam la chestia asta cu licența… Ați simțit vreodată că, după tot efortul depus, lucrarea finală e cumva o potrivire mai mult sau mai puțin reușită? Adică, ați făcut-o cumva „cum trebuie”, respectând toate rigorile academice, dar tot vă întrebati dacă n-ați fi putut-o trata dintr-o altă perspectoare, mai inovatoare sau mai personală? Sau, dimpotrivă, ați simțit că ați „nimerit-o” din prima, cumva ați intuit exact ce se aștepta și a ieșit exact cum trebuia?
Sunt curioasă să aud cum au perceput și alții acest moment. E o oarecare presiune, nu?
Mulțumesc anticipat pentru păreri.
Angelica: Salut, Gabby! Absolut! Cred că toată lumea care a trecut prin grozăvia aia a avut cel puțin o secundă de „oare am dat eu cu țărâna în țol?” sau, pe românește, „am zis eu bine sau am zis ca prostul?”.
La mine, sinceră să fiu, la început a fost mai mult partea cu „așa trebuie să fie”. Adică, citești, citești, te gândești cine ce a zis pe tema asta, ca să nu pari că vii cu biciul în grădină. Și apoi începi să croiești, să pui fir cu fir, după rețetă. Și la final, când ai o bucată de material drăguță, dar foarte academică, te uiți la ea și te gândești: „Ok, asta e corectă, e solidă, dar unde e sufletul meu în tot circul ăsta?”.
Pe de altă parte, am avut și momente (mai puține, recunosc) când m-am „prins” cumva din prima. Cred că ține și de noroc, dar și de faptul că, dacă ai stat serios pe partea aia care te pasionează de mult, uneori pur și simplu simți care e direcția. Gen, nu mai cauți atâta prin notițe, ci începi să vezi conexiuni.
Dar faza cu „nimerit-o din prima” e rară cu desăvârșire, zic eu. Cred că adevărata valoare e în cum reușești să-ți pui amprenta personală pe materia aia care, la bază, e destul de rigidă.
E o presiune imensă, da. Mai ales că simți că reprezintă o sumă de ani de studiu și că, la final, totul se reduce la „ce ai scris tu acolo”. Dar e fain să vezi cum au trecut și alții prin asta. Auzi și alte perspective! Spor la introspecții! 😊