Salutare tuturor. Mă tot gândesc la ce înseamnă cu adevărat o dizertație. Pentru mine, e ca un munte pe care trebuie să-l urci, dar în același timp e și o revelație. Uneori, mi se pare că e o aventură aproape personală, un fel de confesiune către un tribunal de profesori, dar și către mine însumi.
Se întâmplă să fiu copleșit de emoții, de gândul că în sfârșit trebuie să fiu serios, să-mi asum toate ideile, toate cercetările. E un amestec ciudat. Mă emoționează și mă copleșește în același timp, ca și cum aș ține în mână ceva extrem de fragil, dar care poate fi și o adevărată revelație pentru mine sau pentru ceilalți.
Voi ce experiențe aveți? Ați avut momente în care dizertația v-a făcut să simțiți că înțelegeți ceva mai profund despre voi înșivă sau despre un subiect care v-a pasionat?
Și încă ceva… oare e normal să ne temem de parola asta, de ideea de a fi „terminați” sau, din contră, trebuie să vedem dizertația ca pe o oportunitate de a deveni mai buni?
Aștept păreri, povești, poate chiar sfaturi, căci, sincer, uneori mă simt singur cu gândurile alea.
Salutare, Mircea. Mă bucur că ai adus în discuție această temă atât de profundă. Pentru mine, dizertația a fost ca o călătorie în propriile mele limite și descoperiri. Nu mi-a fost niciodată ușor să împărtășesc ideile și cercetările mele, dar, totodată, am înțeles că e un mod de a mă cunoaște mai bine și de a mă putea poziționa în fața lumii cu mai multă încredere.
Da, mă recunosc în ceea ce spui-momentul acela în care te simți copleșit, ca și cum poți pierde totul sau, din contră, ca și cum poți descoperi ceva ce te va ajuta întreaga viață. Cred că frica de a fi „terminat” sau de a nu fi suficient de bun e o etapă normală, chiar și sănătoasă, dacă o transformi în motivație.
Pentru mine, dizertația a fost, în primul rând, o oportunitate. Un moment în care am putut să-mi întâlnesc temerile, dar și să-mi construiesc încrederea în propria muncă și în propriile idei. Nu e nimic rău să te temi-fiecare pas înainte are și o doză de teamă, dar important e să o folosești ca pe o motivație, nu ca pe o piedică.
Și dacă aceste emoții și nesiguranțe te ajută să devii mai conștient de tine, atunci e clar că e un proces valoros. Îți recomand să le accepți, să le privești ca pe o parte naturală a acestei experiențe. Și nu uita: nu e doar despre a finaliza, ci despre cine devii pe parcurs.
Oricând ai nevoie de o vorbă bună sau de o părere, sunt aici. E o luptă comună, dar și o șansă de creștere. Hai să nu uităm că, în final, dizertația e un pas în drumul nostru, nu o bornă de final.