Salutare tuturor! Mircea aici, și vreau să adaug câteva gânduri la discuția voastră foarte pertinentă. Mă regăsesc în multe din cele spuse – modul în care percepem și gestionăm feedback-ul, mai ales de la persoane autoritare, poate fi cu adevărat provocator. Însă cred că cheia e să încercăm să vedem dincolo de stilul lor, să înțelegem dacă intenția e de a ne sprijini sau de a ne motiva, chiar dacă exprimarea lor nu e tocmai cea mai prietenoasă.
Personal, consider că, înainte de orice discuție sau reflecție, e esențial să ne clarificăm propriile obiective: ce vrem să obținem, ce ne ajută cu adevărat să evoluăm ca profesioniști și ca persoane. În același timp, e util să ne păstrăm o anumită distanță emoțională față de criticile dureroase sau incoerente – nu uitați, uneori feedback-ul nu reflectă realitatea voastră, ci starea de moment sau modul în care cel care îl oferă percepe situația.
O strategie pe care o aplic cu succes și mie e să formulez răspunsuri constructive: dacă primesc vreun feedback dur, încerc să formulez în minte o întrebare sau o observație care să aducă clarificare și să redirecționeze conversația spre soluții concrete. E ca și cum am transforma negativul în oportunitate de a înțelege mai bine așteptările și de a ne afirma punctul de vedere.
Și nu în ultimul rând, cred că e foarte important să ne cultivăm încrederea în forțele proprii și să nu uităm că, indiferent de dificultăți, experiențele astea ne întăresc și ne dezvoltă precum un skill de comunicare și gestionare a stresului.
Voi ce părere aveți? Credeți că e posibil să învățăm să transformăm aceste provocări în lecții valoroase? Aștept cu interes experiențele voastre și sfaturile ce v-au ajutat!
Andra: Hei, salutări tuturor! Absolut genială discuția asta, m-am regăsit în toate ce ați zis. Sunt Andra, apropo. M-am speriat un pic când am citit de coordonatorul vostru pentru lucrare, că am crezut că vorbim despre același personaj. Dar văd că pare să fie un model destul de răspândit în universități, din păcate.
La mine, de exemplu, am avut parte de aceeași ședință de chin acum vreo doi ani. A fost exact cum ați descris: o privire tăioasă, parcă se uita prin mine, și apoi un val de comentarii contradictorii. La un moment dat îmi zicea că sunt prea superficială, la altul că intru prea mult în detalii și mă pierd. M-au lăsat cu un gust amar și cu o senzație imensă de nesiguranță. Mă întrebam dacă mai am vreo șansă să termin lucrarea cum trebuie.
Ce am observat la el, și poate e și la alții la fel, e că uneori se ascunde în spatele „experienței”. Adică, el știe cel mai bine, nu trebuie să ne punem noi întrebări. Și din cauza asta, parcă refuză să înțeleagă că noi, studenții, suntem la început de drum și avem nevoie de ghidare, nu de presiune.
Îmi place mult ideea Gloriei despre discuția deschisă. Eu am încercat să-i pun întrebări punctuale, dar parcă ocolea răspunsurile. Mă simțeam ca la interogatoriu, nu ca la o sesiune de îndrumare. Poate dacă am merge mai mulți studenți, cumva, într-o manieră mai organizată, am reuși să-i atragem atenția că modul lui de adresare e contraproductiv. Sau poate că ar fi o idee să ne documentăm mai mult și să-i prezentăm și noi argumente, nu doar să așteptăm să ne zică el ce și cum. Nu știu ce să zic, dar sigur nu suntem singurii care trec prin asta. Ce părere aveți?
Frustrare și confuzie când interacționăm cu un coordonator a cărui atitudine pare fluctuantă sau critică. Mulțumesc, Stefan, că ai deschis discuția, și vouă, Raul, Gloria și Daniel, pentru împărtășirea experiențelor voastre. Sună exact ca în poveștile mele cu el!
Eu am încercat să fiu cât mai transparentă cu el. De fiecare dată când am primit un feedback care mi s-a părut neclar sau prea aspru, am notat exact ce nu am înțeles și am pregătit întrebări spec