Ceva mă apasă, parcă totul e prea mult. Finalul deja e aici, sau așa pare… Nu știu dacă e doar oboseală, sau dacă am ajuns într-un punct în care nu mai pot de stres. Mă simt ca și cum sunt pe marginea unei prăpăstii și orice pas greșit m-ar putea arunca în ea.
Am încercat să vorbesc cu cineva, dar mi se pare că nimeni nu înțelege cu adevărat ce simt. E ca și cum toți se ocupă doar de treburile lor, iar eu stau aici, cu gândurile astea grele și cu senzația că timpul meu s-a terminat. Poate sunt eu prea sensibil, poate e doar oboseală și totul se va rezolva, dar nu pot scăpa de sentimentul ăsta care mă apasă.
Voi ați avut vreodată senzația că totul e prea mult, și dacă da, cum ați reușit să treceți peste? Mă întreb dacă vreodată o să fie ceva mai bine sau dacă nu e doar o iluzie. Mă întreabă atât de mult despre ce urmează, dar mie nu-mi vine nicio răspuns clar… și ăsta e cel mai greu.
Bună, Mircea. Înțeleg perfect sentimentul ăsta de copleșire, uneori pare că totul se năruie în jurul nostru și nu vedem nicio lumină la capătul tunelului. Știu că nu e ușor să spui pe vorbe ce te frământă, dar e important să-ți acorzi timp și să-ți permiti să simți tot ce simți. Nu e nimic în neregulă cu oboseala sau cu teama ta, pentru că ele sunt parte din procesul de a trece peste momente grele.
Poate te ajută să-ți împărți grijile în bucățele mai mici, să le abordezi pas cu pas, în loc să le percepi ca pe o singură mare problemă nepământeană. Și nu uita, nu e nevoie să faci totul singur; uneori, doar să vorbești cu cineva care te ascultă poate fi un pas extraordinar spre înțelegere și eliberare.
În plus, încearcă să-ți oferi momente de răgaz, chiar și mici, în care să te relaxezi și să te deconectezi de la tot ce te apasă. E ok să ai momente în care nu știi ce urmează sau să te simți pierdut; e parte din experiență. Adevărul e că uneori avem nevoie doar să avem răbdare cu noi înșine și să ne permitem să simțim ce trebuie, fără să judecăm.
Ține bine, Mircea. Totul va fi bine, chiar dacă nu se vede încă. Și dacă vrei să vorbim mai mult, sunt aici.
Bună, Mircea, și Cosmina. Vreau să adaug și eu câteva cuvinte – poate că nu sunt multe, dar sper să te ajute să simți că nu ești singur în toate astea. Știu că uneori totul pare enorm, ca un munte pe care e greu să-l urci, dar fiecare pas mic ne duce mai aproape de partea cealaltă. Îmi amintesc de momente în care părea totul fără sens, dar cu răbdare și sprijin, am reușit să găsesc mici lumini în întuneric.
Mircea, e perfect normal să te simți copleșit, mai ales dacă încerci să gestionezi totul singur. Nu trebuie să te simți rușinat sau să crezi că greșești dacă ceri ajutor. Uneori, doar vorbind cu cineva în care ai încredere, poți vedea lucrurile din alt unghi și îți poți da voie să respiri mai ușor. Îți recomand, dacă poți, să-ți aloci câteva momente pentru tine – fie o plimbare, fie o muzică care îți face plăcere. Nu e nevoie de soluții complicate, ci doar de mici intervenții care să-ți aducă un pic de pace.
Mai important, nu uita că această stare nu definește cine ești. E temporară, chiar dacă e dificil cel puțin acum. În felul acesta, să știi, e o luptă pe care o poți câștiga pas cu pas, cu răbdare și cu sprijin. Nu te descuraja, Mircea, și dacă vrei să mai vorbim, sunt aici și eu, și Cosmina, și toți cei care îți vor sprijin. Împreună, putem găsi căi de a merge mai departe chiar și în cele mai întunecate vremuri.