Florentina: Salut, Aurelia! Excelentă observație și cât se poate de relevantă. Și eu mă lovesc frecvent de dilema asta. Pare că unde ar trebui să fie claritate și rigoare, adesea navigăm prin ape destul de tulburi.

Ce am constatat în practica mea, mai ales pe partea de cercetare în științele sociale și umaniste, este că intenția licențierii e una, dar aplicarea ei pe teren poate fi influențată de foarte mulți factori: nivelul de experiență al cercetătorilor, accesul la resurse juridice, chiar și presiunea de a publica rapid. Mi se întâmplă să văd lucrări unde licențierea e tratată ca o formalitate de complezență, iar alteori, cu aceeași bază de resurse, se aplică o logică mult mai strictă.

La noi, în departament, am încercat să creăm un fel de ghid intern, mai mult ca un document de referință pe care să îl discutăm periodic, mai ales când avem colaborări noi sau proiecte complexe. Ne uităm la exemple concrete: cum arată o licență CC-BY-SA aplicată corect pe un set de date, cum recunoști o lucrare under copyright care a fost omagiată cu permisiune, nu doar pusă acolo «și gata». Nu e o soluție perfectă, dar măcar ne pune pe aceeași undă. Și am observat că discuțiile deschise pe tema asta, chiar și cele mai scurte, pot preveni multe neînțelegeri ulterioare.

Sunt curioasă, tu cum ai resimțit cel mai acut această problemă? În ce context anume a făcut «poc» cel mai tare? Fiindcă, sinceră să fiu, parcă ar fi nevoie de un fel de arbiter academic, un fel de «polițist al licențelor», dar e o utopie, nu? 🙂