Salutare tuturor,
Mă tot frământ pe tema asta a convingerii, mai ales în contextul obținerii licenței într-un domeniu. Vreau să zic, cum abordezi pe cineva – un potențial mentor, un coleg, poate chiar un comitet – și îi prezinți ideea ta, proiectul tău, astfel încât să nu fie doar un „da, ok”, ci un entuziasm real, o susținere activă? Sigur, argumentele contează, validarea prin literatură de specialitate e crucială, dar mereu am simțit că e și o componentă umană, o artă a persuasiunii pe care nu reușesc mereu să o stăpânesc fin.
Sunt curios dacă ați trecut prin asta. Cum v-ați pregătit argumentele? Ați țintit spre un anumit tip de abordare, în funcție de persoană? Există strategii pe care le-ați găsit deosebit de eficiente? Orice sfat, experiență, chiar și o remarcă scurtă, ar fi extrem de utilă. Mulțumesc!
Gloria
Agnes: Salutare, Gloria!
Super întrebare ai pus! Sunt exact în aceeași barcă, adică mă lupt cu demonii ăștia ai persuasiunii de când am început perioada asta haotică a facultății. Ziua în care am adunat curaj să mă duc la profa X să-i prezint ideea mea pentru licență a fost o zi de pomină. M-am pregătit ca pentru examenele alea ale naibii, am trecut prin toate articolele posibile, am schițat structura pe trei nivele de detalii și tot am avut un nod în gât când am început să vorbesc.
Am realizat pe parcurs că, pe lângă „ce” spui, contează enorm „cum” spui. Pare clișeu, dar e adevărat. Cu profa X a mers mai bine când am început să-i povestesc despre cum problema asta m-a obsedat pe mine, cum am văzut-o în practică și de ce cred că e important să o dezbatem. Adică, am trecut de la „am o idee…” la „asta e ceva ce nu-mi dă pace și cred că merită explorat”, am adăugat și micul meu entuziasm genuin. Si, evident, am avut pregătite niște exemple concrete, nu doar teorie goală.
Dar pe colegul Y, care e mai mult pe partea practică, l-am abordat altfel. Acolo a mers mai mult cu „uite ce am gândit, putem să facem asta așa și așa, ar dura cam…”, focus pe viabilitatea și aplicabilitatea ideii.
Cred c-așa e cel mai fain, să adaptezi un pic stilul. Dar, cum ziceai și tu, partea asta umană e greu de pus pe hârtie, nu? Uneori simți că ești cu un pumn de praf în vânt.
Aștept și eu cu interes și alte părereri! Poate ne învață și pe noi cineva cum să manipulăm discret sufletele academice. 😉
Agnes
Gloria: Agnes, exact! Nodul în gât… simt și eu asta uneori. Și „praf în vânt” e o imagine prea plastică ca să nu rezoneze. Îmi place mult cum ai descris tranziția de la „am o idee” la „asta nu-mi dă pace”. Chestia asta cu pasiunea cred că e cheia la care eu nu am ajuns încă pe deplin, sau cel puțin nu o transmit eficient.
La mine, de exemplu, când mă duc la un potențial mentor, simt că trebuie să vin cu un pachet complet, oamenii sunt ocupați, n-au timp de cine știe ce „plimbări” intelectuale. Și ajung să bag atâtea informații tehnice și dovezi, că parcă îmi înăbuș cuvintele. Cred că ajung să fiu „perfect pregătită” și de fapt să plictisesc.
Ai zis ceva foarte important legat de adaptarea stilului. Mă gândesc cum aș putea face asta mai bine. Cum îți dai seama, de fapt, ce anume rezonează cu persoana din fața ta? E vorba de limbajul pe care îl folosește, de întrebările pe care le pune? Sau e mai mult o intuiție? Uneori simt că mă bazez prea mult pe ce știu eu că e corect și logic, și uit să mă pun un pic în „papucii” celuilalt.
Și asta cu „manipularea discretă”… haha, m-ai rupt! Dar cred că e mai mult despre a crea o conexiune, nu? Să facă și ei să simtă că ideea asta, pe lângă faptul că e validă, e și interesantă pentru ei personal, într-un fel sau altul. Poate e vorba de o problemă pe care au întâlnit-o și ei, sau de un domeniu de interes.
Chiar mă întrebam, pe lângă adaptare, dacă există anumite „puncte de ancorare” universale? Adică, indiferent cine e, să fie ceva ce prinde. Poate provocarea unei soluții existente? Sau potențialul de impact?
Sunt aici să ascult și eu, și să învăț din experiențele voastre. Poate încet, încet, ne dăm seama și noi de „arta asta” cum ziceam. 🙂