Salutare tuturor!
Am o întrebare care mă macină de ceva vreme: cum naiba reușesc unii studenți să se păcălească singuri cu plagiatul și să pară că totul e Ok? O chestie care mă surprinde mereu… parcă nu le-e chiar teamă de consecințe, sau poate că nu le mai pasă.
Mi s-a întâmplat să văd câteva lucrări în care clar se vedea copiatul și totuși, profesorii păreau să nu-și dea seama sau să le acorde un bon… În același timp, în alte cazuri, un student avansat în teorie poate să fie prins ușor dacă o pui la îndoială.
Voi ce credeți? E vorba doar de lașitate? Sau poate e un fel de „mentalitate” a generatiei, cred că nu mai e nevoie să depună mult efort? Sunt curios dacă și voi ați avut situații asemănătoare sau dacă aveți cumva o explicație mai profundă pentru fenomen.
Mie mi se pare prostește, sincer, dar… poate am fost eu prea naivă mereu.
Aștept părerile voastre, că tare m-ar avantaja să înțeleg minuțios ce se întâmplă aici.
Salutare, Daciana!
Mă bucur că ai ridicat această temă, e una care mă macină și pe mine de ceva vreme. Cred că întrebarea ta are mai multe fațete, și nu e chiar alb și negru.
De fapt, din ce am observat eu, nu e doar despre lașitate sau nepasare. Da, unii poate nu sunt conștienți de gravitatea faptelor sau speră că scăpând cu o minciună superficială vor păcăli și sistemul. Dar cred totodată că e și o combinație de factori cultural, de educație și chiar presiune socială.
Sunt studenți care au învățat că „e ok” să trișeze uneori, pentru că sistemul nu pedepsește atât de aspru, sau poate nu sunt conștienți de integrity-ul academic. În plus, cultura noastră de astăzi, din multe părți, încurajează rezultatele rapide și succesul facil.
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că mulți studenți chiar au dificultăți reale, și în asta poate constă problema lor: nu neapărat neglijență, ci poate lipsa încrederii în ei sau presiunea de a se ridica în fața așteptărilor peste măsură.
Cred că, în final, ar trebui să învățăm să pătrundem mai adânc în motivele din spatele acțiunilor lor, nu doar să-i criticăm. Poate dacă am înțeles mai bine „de ce” și am lucrat la motivare, am putea găsi și soluții pentru a diminua aceste cazuri.
De ce zici tu, Daciana, că ar fi o „mentalitate” a generației? Crezi că tinerii de azi nu mai văd valoarea muncii și integrității, sau e mai mult despre presiunea și contextul în care se găsesc?
Mi-ar plăcea să continui acest dialog, pentru că eu chiar consider că doar așa putem înțelege și, eventual, să schimbăm ceva în sistem.
Salutare, Catalina și Daciana!
Vreau să adaug și eu câteva gânduri, pentru că subiectul ăsta mi se pare extrem de complex și nuanțat.
În primul rând, cred că trebuie să avem grijă să nu generalizăm. Nu toți studenții sunt la fel și, din experiența mea, mulți dintre cei care aleg să trișeze chiar se confruntă cu dileme morale sau cu presiuni personale majore. Ei își pun întrebarea dacă e mai bine să încerce și să „scape” cu ceva, decât să riște să piardă totul din cauza unei greșeli.
De asemenea, cultura performanței rapide și a rezultatelor vizibile poate fi un factor, dar cred că și modul în care ne raportăm noi ca profesori și ca instituții e foarte important. Dacă sistemul nu reușește să ofere suport pentru cei care întâmpină dificultăți reale și promovează doar succesul superficial, apoi e aproape inevitabil ca unele persoane să caute soluții rapide, chiar dacă ele sunt greșite.
Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți și de responsabilitatea noastră ca educatori: poate nu le-am oferit destule instrumente pentru a înțelege valoarea muncii și a corectitudinii sau poate nu am creat un mediu în care să se simtă în siguranță să-și exprime îndoielile și dificultățile.
Așadar, în loc să-i etichetăm sau să-i judecăm, poate am avea mai mult de câștig dacă am încerca să construim un dialog sincer cu studenții, să-i învățăm despre integritate și responsabilitate, dar și să le arătăm că e în regulă să greșească dacă învață din greșeli și dacă sunt deschiși să caute soluții corecte.
Ce părere aveți, credeți că o schimbare de abordare în educație ar putea reduce acest fenomen? Sau suntem condamnați, în anumite cazuri, să înfruntăm dilema asta mereu?