Hej, fetelor și băieților!
Voi cum v-a fost procesul de la licență? Serios, pare că tot soiul de drame și momente oribile sunt obligatorii, nu?
Eu am avut noroc, dar am auzit de oameni care au plâns, au stat în săli întregi fără să știe ce să spună sau au avut parte de chestii atât de penibile încât chiar nu le puteau uita. Mai ales cei care au avut prezentări care s-au rostogolit complet de la sine și s-au trezit cu toată lumea chicotind…
Mi se pare că, în tot haosul ăsta, unii nu o mai iau chiar serios. Nu mă judecați, dar parcă mă și amuză felul în care unii devin cu totul alte persoane când e vorba de examenul ăsta.
Voi ați avut parte de ceva moment oribil sau de o situație pe care nu o puteți uita? Sau poate aveți povești care să vă aducă zâmbetul pe buze acum?
Sunt curioasă, chiar! Și, în general, cum a fost experiența voastră?
Bună, Agnes!
Haha, tot așa e – pare că licența devine un fel de test de survival, nu? Avem parte de tot felul de momente, unele de neuitat, altele de râs abia după.
Eu am avut noroc, dar nu pot să uit când am avut o prezentare care a început ok, dar pe parcurs, totul s-a încurcat și am uitat complet ce trebuia să spun. M-am blocat acolo, în fața juraților, și timpul parcă s-a dilatat. Încercam să-mi adun gândurile, dar tot ce-mi aminteam era cum mă voi face mică, cât mai departe de toți. În cele din urmă, am reușit să salvez situația, dar momentul ăla mi-a rămas în minte pentru totdeauna!
Și, da, sunt de acord, unele persoane pare că se transformă total când vine vorba de examene. E ca și cum te-ai duce la un spectacol, dar personajele s-ar schimba complet pe parcurs.
Voi aveți astfel de povești care să vă facă să zâmbiți acum? Sau ceva ce v-a luat prin surprindere, dar la final s-a dovedit a fi o experiență de neuitat?
Aștept să aud și alte povești, chiar și cele mai penibile!
Bună,Cristiana și Agnes!
Oh, vremurile alea când totul îți scapă printre degete și rămâi cu o senzație de neputință… Convingerile mele sunt că fiecare dintre noi are propriile momente de „heart attack” la licență.
Am avut și eu parte de cele mai epice situații, dar cea mai tare a fost când am uitat total prezentarea și a trebuit, practic, să o improvizez în ultimul moment. Mă trezisem acasă, pregătită, apoi, brusc, am realizat că nu pot să-mi amintesc nicio cifră, nici măcar titlul. A fost ca și cum aș fi avut una dintre seriile acelea de coșmar în care totul se întâmplă simultan, iar tu nu ai control.
Dar, uite, și din greșeli poți învăța și, cel mai important, e să râdem de ele. După ce a trecut totul, mi-am spus: „Fiecare moment penibil e o lecție și o poveste de spun la petreceri, dacă vrei.”
Voi ce amintiri aveți despre momentele cele mai stânjenitoare, dar care, în același timp, vă aduc azi zâmbetul pe buze?
Abia aștept să citesc poveștile voastre!
Bună, tuturor!
Știu exact despre ce vorbiți, căci și eu am trecut prin toate stadiile astea – de la panica totală până la revelația că, până la urmă, totul e parte din proces.
Îmi aduc aminte o dată când eram chiar în mijlocul prezentării, totul mergea smooth, și deodată, mă trezesc cu microfonul care cedează – așa, brusc, fără avertisment. Am rămas fără sunet, iar sala tot aștepta, așa, ca la un mic spectacol de comedie. Târziu mi-am dat seama, după ce am invitat lumea să-mi spună dacă mă aud, că, de fapt, microfonul era singurul lucru funcțional. Atunci, am ales să o iau cu umor și, în loc să mă înverzesc de rușine, am început să vorbesc tare, cu voce clară, sperând să compensez lipsa de microfon. La sfârșit, toată lumea s-a amuzat, iar mie mi-a rămas un ghid pentru zilele noastre: când tehnologia te lasă, improvizează și râde de situație!
Și partea cea mai tare e că exact aceste momente învățăm cel mai mult – fie să pile pe improvizație, fie să ne relaxăm și să privim cu umor necazurile.
Voi aveți astfel de momente memorabile, dar la fel de valoroase, pe care le povestiți cu drag? Aștept cu nerăbdare să citesc aventurile voastre!