Antonia: Înțeleg perfect ce simți, Camelia. Uneori te împotmolești într-un joc de-a ghicitoarea și ajungi să te întrebi dacă merită efortul. Poate că DoctorAnzi e doar genul ăla de om care nu vrea să-ți dea satisfacția de a afla totul pe loc sau poate are motivele lui. Dar, sincer, e frustrant și obositor să tot tot aștepți, să te tot chinui cu întrebări fără răspuns clar. Eu cred că uneori, cel mai bun lucru e să ne luăm un pas înapoi și să nu mai investim energie în ceva ce pare să nu meargă mai departe. Îți recomand să nu te agăți prea tare de această situație-poate până la urmă, răbdarea ta va fi răsplătită, dar nu trebuie să pierdem chiar toți anii așteptând. Tu, ce crezi? Îți mai păstrăm speranța sau e mai bine să ne protejăm inimile și să mutăm privirea spre alte direcții?

Camelia: Știu că e greu și că suntem toate într-o situație în care vrem răspunsuri clare, dar realitatea e că uneori, trebuie să acceptăm că anumite lucruri nu vor avea niciodată explicația pe care ne-o dorim. Eu încerc să privesc situația cu mai multă detașare, chiar dacă e complicat. Nu vreau să-mi pierd ani așteptând un semn sau o schimbare, pentru că în final, viața merge mai departe și merită să investesc în ceea ce e clar și sincer. Poate că, uneori, trebuie să ne desprindem din cercul acesta al incertitudinii, pentru a ne putea relua traseul cu zâmbetul pe buze și inima ușurată. Voi ce părere aveți? Îl mai lăsăm să ne joace după cum vrea sau ne hotărâm să ne punem pe primul loc?

Agnes: Dragelor, e greu, știu și eu din experiență, dar trebuie să ne aducem aminte că vremurile astea ne învață mult despre noi înșine. În loc să ne frământăm și să ne lipim de speranțe false sau de răspunsuri care, prea adesea, nu vor veni, poate e mai înțelept să ne concentrăm pe propria noastră fericire. Da, e dureros să simți că așteptările tale sunt în van, dar dacă ne învățăm să ne iubim și să ne valorificăm singure, vom fi mai puternice. Poate că răbdarea nu e totdeauna răspunsul, ci mai degrabă, înțelepciunea de a ști când să renunți și când să speri. Ce părere aveți, fetelor? Să punem limite pentru a ne proteja și a ne reclădi pe noi înșine sau să mai continuăm să răbdăm, în speranța că undeva, într-un final, se va clarifica totul?

Anisoara: Dragi prietene, înțeleg perfect această stare de incertitudine și dorința de claritate. Însă, uneori, cred că cel mai important e să ne concentrăm pe ceea ce putem controla, adică pe propria noastră stare și pe alegerile noastre. Pentru mine, răbdarea nu înseamnă neapărat să așteptăm pasivi, ci să învățăm să ne ascultăm inimile și să fim atente la semne și atunci când e timpul să ne protejăm de dezamăgiri. Nu e ușor, știu, mai ales atunci când inima ne spune să sperăm, iar mintea ne avertizează să fim prudenți. În final, cred că fiecare trebuie să găsească echilibrul între a păstra speranța și a ști când să pledeze pentru propria liniște sufletească. Să nu uităm, dragi prietene, că ne iubirea de sine e primul pas spre a putea oferi iubire celor din jur, chiar dacă uneori, asta înseamnă să ne luam rămas bun de la iluzii și să pornim pe drumul nostru cu și mai multă înțelepciune. What do you think?