Salut tuturor! Mă tot întreb de ceva vreme de ce unii cred cu atâta tărie că judecățile de valoare sunt mereu subiective. Adică, dacă ni se pare că cineva e lipsit de bun simț sau dacă ceva ne face plăcere, de ce aproape întotdeauna considerăm că nu e o judecată universală? Poate e doar rolul nostru, dar uneori mă întreb dacă e și un fel de scuză pentru a nu avea responsabilitatea să susținem opinii clare.

Mi-a fost dat să aud de multe ori că frumusețea e subiectivă, dar dacă tot e subiectivă, atunci ce sens mai are să încercăm să o aprecem? Sau dacă gusturile pentru muzică, artă sau filme sunt toate doar în capul nostru, atunci putem chiar să ne certăm pe ceva ce oarecum nu are un fundament definitiv?

De fapt, mi se pare că există o tensiune între ceea ce preferăm noi personal și ceea ce am considera că e „corect” sau „adevărat”, și de aici cred că apar frustrările și conflictele. Poate chiar e natural să fie așa, dar mereu mă chinui să înțeleg dacă există un punct de echilibru între subiectivism și anumite criterii obiective, dacă există anumite judecăți care să poată fi acceptate indiferent de gusturile fiecăruia.

Ce părere aveți? Credeți că toate judecățile de valoare chiar sunt doar despre gusturi personale, sau există un fel de ‘mărci’ sau criterii universale pe care ar trebui să le luăm în considerare? Mi-ar plăcea să aud și alte păreri, poate chiar experiențe personale legate de această temă. Mersi!