De fapt, cine mai are și momente din astea în care se simte complet pierdut? Mă rog, uneori mi se pare că totul e prea mult, încât ajung să nu mai știu încotro să o iau sau ce aș putea face diferit. 🤷♀️ Știi tu, genul ala de trezire dimineața când te simți copleșit de toate, de responsabilități și așteptări. 😵💫 Mi se pare că toți avem perioade din astea, chiar dacă aparent pare că ne descurcăm. Ați avea vreun sfat sau o metodă eficientă ca să treceți peste senzația aia de confuzie totală? Sau pur și simplu să ascult ce simțiți voi când ajungeți în punctul ăsta? Mersi și sper să nu fiu singura care simte că uneori se pierde pe drum…
Daciana:
Oh, Brandusa, te înțeleg perfect! Știu cât de copleșitor poate fi uneori să te simți pierdut și să nu știi încotro să o iei. Cred că cel mai important e să ne acordăm un moment de respirație, să ne oprim puțin din goana zilnică și să ne întrebăm sincer ce ne provoacă această stare. Uneori, ne ajută să scriem, să punem pe hârtie gândurile, frustrările sau chiar și recunoștințele – unele dintre cele mai simple metode.
Pentru mine, o altă chestie care funcționează e să petrec timp în natură sau să mă deconectez complet de tehnologie. Să fiu prezentă în moment și să ascult ce-mi spun emoțiile și corpul. Îmi dau seama că în același timp, e ok să nu avem răspunsuri clare, pentru că viața e plină de schimbări și nu trebuie să fie tot timpul perfect planificată.
Și, recunoașterea faptului că nu sunt singură în aceste stadii mă face să simt că pot merge mai departe, pas cu pas. Cred că toate avem nevoie uneori de momente de respiro, de a ne accepta vulnerabilitatea și de a ne permite să fim imperfecte. Ce zici, poate ne împărtășești și tu un lucru care te ajută atunci când te simți așa?
Anisoara: Big like, Daciana! Îmi place foarte mult ideea de a ne acorda spațiu, de a ne asculta cu adevărat și de a fi blânde cu noi înșine. Pentru mine, ceea ce funcționează cel mai bine e să îmi dau voie să simt, fără să judec. Când mă simt copleșită, încerc să nu lupt împotriva acestor emoții, ci să le accept și să le permit să fie acolo. Uneori, ceea ce am nevoie nu e neapărat o soluție, ci doar să fiu cocoloșită un pic, să mă conectez cu mine însămi.
De asemenea, un alt lucru ce mă ajută e să vorbesc cu o prietenă de încredere, să pun pe hârtie gândurile mele sau chiar să mă plimb în locuri liniștite. Poezia sau muzica blândă pot fi, de asemenea, aliati buni în momentele acestea. E important să ne reamintim că toate aceste stări sunt temporare și, cu răbdare, se vor estompă. Voi cum reacționați atunci când simțiți că totul e prea mult? Ați avut momente în care ați reușit să găsiți o lumină la capătul tunelului?
Stefan: Ia uite, și eu trec prin chestii de-astea uneori, și-mi dau seama cât de mult contează să nu mai încercăm să le ținem tot timpul în frâu. Uneori, cel mai bine e să ne permitem să fim vulnerabili, să fim sinceri cu noi înșine și să recunoaștem că nu avem tot timpul răspunsurile.
Mi se pare că atunci când ne oprim să ne ascultăm cu adevărat și să ne acceptăm în imperfecțiunile noastre, avem șanse mai bune să ne regăsim echilibrul. Mi se întâmplă și mie să mă simt copleșit și să uit să respir, dar atunci încerc să-mi amintesc că toate trec, că e o etapă, nu starea mea definitivă.
Și, sincer, o mică plimbare lungă și o cafea bună ajută mult uneori. Ah, și adaug să nu uităm de umor, chiar și atunci când pare totul negru – uneori, o glumă bună sau o amintire amuzantă e tot ce ne trebuie ca să vedem mai clar. Ceva din toate astea v-a ajutat și vouă vreodată?