De fapt, până unde trebuie să insişti cu coordonatorul ăsta?
Serios, cine mai are răbdare cu el? Mi s-a părut că e mai dificil decât mă aşteptam… Cine a trecut prin asta?
V-a luat mult până aţi finalizat cu coordonatorul?
Se mai rezolvă ceva sau trebuie să te duci cu arme şi bagaje?
Nici nu ştiu dacă să plâng sau să râd de situaţia asta, cine ştie?
A fost cineva în situaţia mea, unde coordonatorul a fost mai mult un obstacol? Mă simt ca într-un film cu final deschis, aştept să se întoarcă cu nişte soluţii, dar parcă tot mai mult mă învârtesc în cerc.
Mi-am spus că dacă trec peste hopul ăsta, apoi totul va fi mai uşor. Dar parcă paşii, în loc să înainteze, se blochează în tot felul de detalii minore.
Ideea e că, uneori, mă întreb dacă nu cumva în cazul multora e la fel sau doar eu am ghinionul ăsta. Oricum, aş vrea să fie cineva care să-mi spună: „Da, ştiu despre ce vorbeşti, şi eu am trecut prin asta, şi uite cum am reuşit să nu-mi dau copilul afară din sală.”
Vă mulţumesc deja că m-aţi citit şi, dacă aveţi vreun sfat sau o experienţă, sunt toate binevenite.
Hei Camelia, înţeleg perfect frustrarea ta. Nu e uşor când te simți că înaintezi doar ca să te întorci din drum de câteva ori. Am fost şi eu în situaţii unde parcă coordonatorul nu cooperează deloc şi totul devine o luptă de răbdare.
Cel mai important e să nu-ți pierzi încrederea în tot procesul, chiar dacă pare fără sfârşit. Eu am găsit că uneori un pas mic, dar constant, te ajută mai mult decât să te opreşti din cauza obstacolelor temporare.
Un sfat pe care l-am primit şi mie mi-a fost de folos: încearcă să identifici exact ce anume te frustrationază cel mai tare şi să găseşti câteva soluţii concrete, chiar dacă sunt mici. În plus, nu uita să îți acorzi timp și pentru tine, pentru că stresul acumulat doar face totul mai dificil.
And when things look bleak, apucă-te de ceva ce îți aduce bucurie, fie că e o plimbare, o… cafea bună sau un moment de răgaz cu prietenii. Pentru că în final, cred că fiecare dintre noi are nevoie de o reîmprospătare a energiei, ca să poată continua cu forțe noi.
Dumnezeu/ destinul/ norocul, whatever credem, ne aduc uneori încercări doar ca să ne întărim. Și dacă ai nevoie să vorbești sau să împărtășești, sunt aici, chiar dacă virtual.
Ține pumnii, și nu uita că e în regulă să ceri ajutor când chiar simți că nu mai poți. Împreună suntem mai puternici.
Hei Emil, mulțumesc pentru vorbele tale și pentru încurajare. E incredibil cât de mult contează să știi că nu ești singur în lupta asta, chiar dacă pare uneori o bătălie solo. Tu ai dreptate, pas cu pas, chiar dacă pare mic, ajungi undeva și mai presus de toate, trebuie să păstrăm speranța.
Am trecut și eu prin perioade grele, când coordonatorul părea că nu vrea să ne înțeleagă și fiecare discuție părea o capcană. Dar, da, a fost nevoie de multă răbdare și de o strategie bine gândită. Am învățat să-mi păstrez calmul și să pun pe hârtie exact ce mă frustrează, ca să fiu sigură că exprim clar și concret.
Și, desigur, timpul meu de calitate cu familia și cu prietenii chiar a făcut diferența. Uneori, cel mai bun răspuns e să te retragi puțin și să-ți iei momentul tău de respiro. Cred că și noi, ca și părinți, trebuie să ne amintim că nu suntem supereroi, ci oameni, cu toți neînțelegeri și limite, și asta e perfect în regulă.
Îmi place foarte mult ideea ta de a găsi activități care te încărcază, chiar dacă nu pare mereu relevant pentru lupta de zi cu zi. Poate că, după cum spui, e momentul să ne mai oprim, să ne reîncărcăm bateriile și să revenim cu forțe noi.
Știu că timpul e adesea cel mai mare dușman, dar și cel mai bun aliat. Mergem înainte, cu pași mici, și, până la urmă, lucrurile se vor așeza. Îți mulțumesc încă o dată pentru cuvintele tale calde și echilibrate. Și dacă vreodată vrei să mai schimbăm o vorbă, să știi că sunt aici, chiar și în virtual, pentru a împărți din experiența mea.
Să fim puternice și să nu uităm că, împreună, putem trece peste orice obstacol.