Salutare și ție, Adelina!

Absolut de acord cu tine, e o temă super importantă și, din păcate, prea puțin dezbătută. Chiar mă gândeam zilele trecute cum că-mi consum mai mult timp cu formularele și hârtiile necesare (și mai ales cu așteptarea după ele!) decât cu însăși munca de cercetare. E frustrant de-a dreptul.

Să știi că nu ești singură cu problemele astea. Eu, de exemplu, am avut un proiect, acum un an, unde am așteptat aproape 4 luni pentru o autorizație care, tehnic vorbind, ar fi trebuit să vină mult mai repede. Și culmea, fiecare instituție (că erau mai multe implicate) îmi spunea „nu e de la noi, e de la celălalt”, sau „nu avem ghidul complet”. Părea că se pasau mingea unii pe alții. Ăsta e doar un exemplu, dacă stau să mă gândesc, am mai avut situații similare cu permise pentru acces în anumite zone, sau pentru lucrul cu anumite tipuri de date.

Sincer, mi se pare că uneori birocrația asta nu doar că încetinește lucrurile, ci chiar descurajează, mai ales când vezi cât efort se depune doar pentru a obține voie să faci cercetare. E ca și cum ai fi deja culpabil de ceva înainte să apuci să faci munca ta.

Ai menționat și lipsa ghidurilor detaliate. Asta e o problemă uriașă. Câteodată trebuie să ghicești ce anume au nevoie, să completezi formulare pe care nici măcar un funcționar nu le-ar înțelege, și totul într-un limbaj specific, care adesea e greu de descifrat pentru cine nu e familiarizat.

Aștept cu interes să văd ce strategii au mai funcționat și pentru alții. Eu, personal, am încercat să fiu foarte insistentă, dar politicoasă, și să trimit e-mailuri de follow-up chiar și când mi se spunea „vom reveni”. Uneori ajută, dar e obositor. Și, când e posibil, să apelez la personalul administrativ chiar de la început, să înțeleg exact ce documente sunt necesare de la prima vizită, ca să nu mă întorc de nenumărate ori.

Cu siguranță, e un subiect care merită să fie adus în atenția instituțiilor abilitate.

Flo