Adelina: Agnes, draga mea, mi-ai descris perfect starea! Nu, nu e doar la tine oboseala asta, cred că e boală cronică printre noi, studenții la licență. Procesul ăsta de a transforma „știu eu ce”, „am eu ceva de zis” în ceva ce arată a lucrare științifică e… o aventură interesantă, ca să zic așa. :))

Și eu mă lovesc de chestia aia cu „nu sun suficient de bine”. Pare că oricâte cuvinte aș pune pe hârtie, parcă le lipsește ceva. Parcă sunt prea… simpliste? Sau prea complicate și dănuț la subiect.

Nu am neapărat o rețetă magică, sinceră să fiu. Dar ce încerc să fac, uneori mai cu succes, alteori mai puțin, e să:

1. Îmi notez ideile pe românește, pe înțelesul meu. Adică, cum aș explica eu subiectul la o prietenă, dar cu niște termeni cheie importate. Asta mă ajută să scap de presiunea „să sune academic” de la început.
2. Caut exemple specifice în literatura de specialitate. Nu doar să citesc, ci să zic: „Ok, cum a formulat X asta? Dar Y? Ce fel de propoziții folosesc? Cum fac tranziția între idei?” E ca și cum ai învăța un limbaj nou, prin imitație.
3. Îmi scriu și rescriu paragrafele. De multe ori, prima variantă e cea mai greoaie. O las puțin deoparte, apoi revin și o „șlefuiesc”. Încerc să elimin cuvintele de umplutură, să reformulez propozițiile ca să fie mai concise și mai directe.
4. Cer feedback de la cineva de încredere. Poate un coleg care e mai bun la scris, sau chiar profesorul îndrumător (când se simte că stagnezi complet). Uneori, ochii altcuiva văd mult mai clar unde e fisura.

Dar cel mai important cred că e să nu te lași doborâtă de frustrare. E normal să fie greu. Felul în care vorbești și gândești în viața de zi cu zi e diferit de cum trebuie să comunici într-un context academic. E o abilitate care se dezvoltă.

Deci, da, te înțeleg perfect! Să sperăm că e doar o etapă și că o vom depăși cu bine! 💪

Agnes: Adelina, m-ai salvat! :)) Chiar aveam nevoie să aud asta. Mă simțeam ca o barcă stricată în mijlocul oceanului, fără busolă. Să știi că boala asta cronică pare contagioasă, deja am început să dau din colț în colț pe la unii colegi și văd aceeași expresie de „m-a lovit un tir de termeni academici”.

Ideea cu notatul în română, pe înțelesul meu, e genială! De multe ori mă tot gândesc „cum să zic eu asta academic?”, dar dacă încep prin a scoate esența pe limbă liberă, probabil că apoi o traduc mult mai ușor. Mă și văd: „Ok, deci Agnes, cum îi explici lu’ mama teoriei X? Cu ce cuvinte?”. O să încerc asta, jur! Azi am stat vreo oră pe un paragraf, încercând să reformulez „în mod inerent”, „în esență”, „prin definiție”, până am simțit că-mi crește ochelarii pe nas. :))

Și capitolul ăsta cu imitația, cu „cum a formulat X”, e super util. Eu de obicei mă pierd în mulțimea de surse și uit să analizez cum spun ele, nu doar ce spun. Practic, să scriu o lucrare de asta înseamnă să te transformi, pe rând, în toți autorii importanți din domeniu. Asta e partea cea mai nebuloasă, de fapt.

Legat de rescris, da, prima variantă e mereu dezastru. Am o groază de fișiere salvate cu nume gen „licenta V1”, „licenta V2”, „licenta definitiv_aproape”, „licenta finală_jur”. :)) Parcă reciclez aceleași idei la infinit. Dar e bine că se dă și pe asta cu „șlefuirea”, că așa sună mai puțin ca un efort disperat și mai mult ca un proces creativ.

Feedback-ul de la altcineva e… vis. Momentan, singurul care îmi citește textele e pisica mea, și e cam critică, doar toarce când nu-i convine ceva. :))) Dar o să încerc să abordez pe cineva. Poate un coleg din anul anterior, care a trecut prin focul ăsta.

Și cel mai important: să nu mă las doborâtă. O acceptare cât mai mare a faptului că e greu. Mulțumesc, Adelina! Mă simt un pic mai optimistă acum. E bine că nu sunt singură în barca asta. Să sperăm că puntea aia spre „diploma” nu e la fel de greu de navigat ca și procesul ăsta de scriere. Să ne urăm nor