Licență, predat: cine a fost?
Salutare tuturor,
Mă frământă o idee de ceva vreme și voiam să văd dacă și alții au pățit ceva similar sau au o părere. Concret, mă gândeam la diverși profesori/formatori din perioada facultății sau chiar a liceului, pe care îi țineam minte cu precădere pentru felul în care ne „predau” materie, nu neapărat pentru cât de riguroși în înțelegere erau sau pentru cât de mult ne-au „pus” la treabă.
Adică, mă uitam la unii, și efectiv, chiar dacă informarea era poate superficială pe alocări, sau nota era oarecum obținută „ușor” (comparativ cu alții care ne dădeau de lucru pe 6 luni numai să pregătim un seminar), erau cei în prezența cărora stăteai cumva cu sufletul la gură, așteptând „povestea” care să explice conceptul. Nu era neapărat vorba de un talent oratoric ieșit din comun, ci mai mult de o pasiune de-a lor, o anumită viziune.
Și mă întrebam: la voi cum a fost? Ați avut și voi astfel de figuri? Ce anume făcea ca să vă „prindă” mai mult învățarea, la ei? Chiar și acum, la ani de zile distanță, aveți în minte vreo replică, un „hack” de învățare transmis de ei, de care vă folosiți și azi?
Sau dimpotrivă, ați considerat că metodologia clasică, „îndoctrinarea” cu informație, este singura pe termen lung valoroasă, chiar dacă uneori plicticitoare? Mă interesează să înțeleg mai bine cum percepem noi actul de a preda versus actul de a licenția/a obține o diplomă, în funcție de mediul academic.
Mulțumesc anticipat pentru orice contribuție!
Cristiana: Da, exact! Ai pus degetul pe rană, Brandusa!
Știu exact la ce te referi. Am și eu în minte câțiva profesori de genul ăsta. Unul, de exemplu, preda istorie și nu era vorba nicidecum de memorat date și bătălii pentru el. Erau povești! Începea discuția cu „Știți, acum vreo 300 de ani, pe când lumea era altfel…” și te prindea complet. Nu ținea neapărat să știm numele tuturor generalilor, ci să înțelegem de ce s-a întâmplat X sau Y, să vedem contextul. Și la final, îți dădea un rezumat, nota era acolo, dar mai mult te bucurai că ai stat să asculți. Altul, la literatură, spre exemplu, nu îți dicta definiții complicațe, ci îți povestea despre un autor ca despre un prieten. Îl făcea să prindă viață. De-aia țin minte și acum anumite aspecte, pentru că le-am asociat cu pasiunea lui. Era ca un fel de… îndrăgostire de materie, și nu doar de informație brută.
Și da, am avut și din ăia clasici, cum zici tu. Te „îndoctrinau” cu informație, trebuia să știi totul pe de rost, inclusiv virgulele din manual. Era greu, plictisitor uneori, dar recunosc, cărămida aia de informație, dacă ai digerat-o bine, uneori te ajută să faci legături peste ani. Dar, pe termen lung, parcă firul ăla fin al pasiunii, pe care îl țeseau primii profesori, te ține mai mult. E ca și cum îți plantează o sămânță de curiozitate, nu doar o informație.
Îmi amintesc și eu acum, un anumit „hack” de la un profesor de matematică. Nu stătea să ne arate doar formula, ci zicea mereu: „Uitați-vă la grafic! Unde ajunge linia asta? Ce înseamnă punctul ăsta?”. Vizualizarea, asta ne-a ajutat enorm. Și azi, când am o problemă, tot la o reprezentare grafică aș încerca să ajung prima, mental.
Cred că e o chestie de a face materia „umană”, pe înțelesul nostru. Să nu fie doar un set de date, ci să aibă un sens, o poveste. Licența aia și diploma sunt niște obiective, dar drumul până acolo, felul în care ți se prezintă, te marchează mult mai mult.
Interesantă tema, chiar m-ai pus pe gânduri! 😊