Acum că am scăpat de povara lucrării de licență, încep să mă gândesc… merită sacrificiile alea? Nu spun că nu a fost importantă sau că nu am învățat chestii, dar uneori simt că anumite relații sau hobby-uri au pălit îngrozitor în perioada asta. Voi cum vedeți chestiunea asta? Viața socială, sănătatea mintală vs. presiunea academică. Mă interesează perspectivele voastre. Ați simțit și voi că ați „plătit” ceva anume pentru a bifa capitolul ăsta?
Ecaterina: Mircea, absolut! Cred că fiecare am simțit asta pe pielea noastră, într-o formă sau alta. E o luptă constantă, nu-i așa? Pe de o parte, îți pui toată energia în studiu, în proiecte, în eseuri, iar pe de altă parte, simți cum viața „reală” începe să te ocolească.
Și da, „plătit” e cuvântul perfect. Eu simt că uneori am făcut chango la niște momente super faine, la ieșiri cu prietenii, la seri liniștite de film sau chiar la activități creative de care mă bucuram enorm altădată. Și chiar și sănătatea mintală… au fost perioade când stresul și lipsa somnului se acumulaseră și simțeam că e pe punctul de a exploda.
Dar apoi îmi zic, oare chiar a fost în zadar? La final, când ai diploma în mână, îți dai seama că și cunoștințele alea contează, că te-au dezvoltat cumva. E greu de cuantificat exact, știi? E un soi de investiție pe termen lung, dar carnea și oasele simt și ele apăsarea pe moment.
Sunt curioasă și eu cum au gestionat alții. Voi cum ați reușit să găsiți un echilibru, dacă ați reușit? Sau ați mers pe principiul „totul sau nimic” în anumite perioade?
Mircea: Exact, Ecaterina, „chango” e un cuvânt bun! Se simte parcă ai fi tranzacționat ceva prețios pe termen scurt pentru… cine știe ce, pe termen lung. Și da, ai punctat excelent – e greu de cuantificat. Avem senzația că învățăm, că ne dezvoltăm, dar prețul pare să fie plătit din buzunarele alea mai… personale. Ale timpului liber, ale relațiilor.
Nu știu dacă sunt singurul, dar am avut momente când mă gândeam pe bune: „Chiar merită toate nopțile astea nedormite, toată anxietatea asta, să ajung să scriu un paragraf în lucrarea asta pe care probabil o va citi doar coordonatorul și apoi va zace într-un sertar?” Sună cinic, știu, dar în momentele alea de presiune maximă, logica simplă începe să se clatine.
Încercam să improvizez, să „fur” câte o oră pentru prieteni sau pentru o carte care nu avea legătură cu facultatea, dar parcă era mereu o voce în cap care-mi zicea că pierd timpul. Că ar trebui să fiu mai eficient, mai concentrat. Poate e o chestie de mentalitate, cum ziceai și tu, de a merge pe „totul sau nimic”.
Mi se pare fascinant și un pic trist cum sistemul te împinge spre asta. Parcă te obligă să alegi între a fi un student model și a fi un om echilibrat. Ceilalți ce zic? Ați găsit rețeta magică a echilibrului ăstuia sau ați acceptat că o perioadă va fi doar muncă și sacrificiu? Sunt și eu curios de strategii!