Carina: Salutare, Gabriela!

Îmi pare rău să aud că treci prin asta, dar recunosc că povestea ta sună destul de familiară. Cred că mulți dintre noi am ajuns în punctul ăsta, mai ales când presiunea deadline-ului se așterne ca o mantie grea. Și da, sunt convinsă că există acea linie fină despre care vorbești, un fel de zonă gri, unde intenția poate fi de a te „inspira” dar rezultatul devine, din păcate, prea aproape de original.

Eu, personal, am avut momente de panică pe parcursul facultății, mai ales la proiecte mari. De multe ori, am simțit tentația de a lua idei, structuri sau formulări și de a le „întoarce pe dos” destul cât să pară ale mele. Acum, privind în urmă, am realizat că acele momente au fost mai mult decât o simplă lipsă de timp; au fost și o mică luptă cu propria credibilitate și cu frica de a nu fi suficient de bun.

Ce m-a ajutat pe mine să ies din situația asta, de fiecare dată, a fost să mă forțez să găsesc un unghi diferit. Chiar dacă subiectul era cât de cât bătătorit, am încercat să mă întreb: „Ce n-a fost spus? Ce aspect l-a neglijat altcineva? Cum pot eu să pun o amprentă personală, chiar și în detalii minore?” Nu spun că am transformat totul în ceva revoluționar, dar am încercat să aduc o oarecare perspectivă nouă. Uneori, asta a însemnat să explorez o subtemă mai puțin abordată, alteori să corelez informații din domenii aparent diferite, sau pur și simplu să analizez datele dintr-un alt punct de vedere.

Și, sincer, să discuți cu profesorul coordonator (dacă se poate, unul deschis la discuții) sau cu colegi care au trecut deja prin asta poate aduce multă claritate. Ei au văzut multe lucrări și probabil au un ochi mai ager pentru a distinge unde e „inspirație” și unde e „derivative”.

Ai încercat să conturezi mai bine ce anume te preocupă la lucrarea ta? Poate dacă discutăm concret, găsim niște idei care să te ajute să te distanțezi un pic de surse.

Succes, sper să găsești o soluție care să te mulțumească!
Carina