Emilia: Salut Anisoara,

Subiectul pe care l-ai ridicat e unul… spinos, dacă stăm să ne gândim bine. Și da, am auzit și eu, zău că am auzit multe la urechea mea! Sinceră să fiu, tendința mea e să înclin spre partea aia cu „inacceptabil”. Adică, mi se pare că denaturează tot ce înseamnă procesul de învățare și acumulare de cunoștințe. E ca și cum ai lua o scurtătură. Și cum știm cu toții, scurtăturile astea duce de obicei la probleme pe termen lung.

Mi-e greu să accept ideea asta că poti să cumperi practic o diplomă. Cum spui și tu, ce impact are asta asupra calității? Pare că se diluează valoarea diplomei în sine, nu mai e vorba de ce știi tu să faci, ci de ce ți-a făcut altcineva. Și credibilitatea? Asta e cea mai mare pierdere, părerea mea. Cum mai poți avea încredere în sistem dacă știi că există „portițe” de genul ăsta?

În ceea ce privește presiunea academică… e adevărat, există presiune, dar soluția tot nu mi se pare asta. Cred că ar trebui să căutăm moduri de a îmbunătăți procesul educațional, să ajutăm studenții să se descurce, nu să le oferim o ieșire „pe sub mână”. Gândește-te la un dentist care a făcut școala cumva pe genunchi, dar are o lucrare de diplomă impecabilă. Nu sună prea bine, nu?

Am văzut și cazuri, da. Unii se laudă că au luat „ajutor” și au scăpat repede. Alții au luat lucrări „de-a gata” și apoi s-au chinuit groaznic la master sau la începutul carierei. Deci, da, cred că efectele, în mare parte, sunt negative.

E un subiect lung, dar mă bucur că l-ai deschis. Sunt curioasă și eu să mai aflu și alte perspective.

Pupici,
Emilia

Anisoara: Anisoara: Mulțumesc mult, Emilia, pentru răspunsul tău detaliat și sincer! Îmi place cum ai pus problema, mai ales comparația cu scurtăturile și cu exemplul dentistului. Ai perfectă dreptate, la final, noi, ca societate, pierdem cel mai mult din credibilitatea sistemului.

Și eu am exact aceeași senzație. Când aud că cineva și-a cumpărat lucrarea, parcă îmi scapă o gură de aer, dar nu într-un sens bun. Nu e o realizare, e o… fraudă, până la urmă, chiar dacă e acceptată tacit de unii. Asta mă duce cu gândul la ce zici și tu despre presiunea academică. Înțeleg că examenele, proiectele, eseuri pot fi copleșitoare, mai ales când sunt multe și grele. Dar soluția nu poate fi să delegi altcuiva munca ta, să nu-ți asumi responsabilitatea pentru propriul parcurs educațional. Nu-i așa că până la urmă, scopul educației e să te formeze, să te învețe să gândești critic, să rezolvi probleme? Dacă altcineva face asta în locul tău, ce mai rămâne din tine ca formare?

Și partea asta cu „afacere” mi se pare și ea problematică. Sigur, în orice domeniu există servicii, dar aici vorbim despre niște servicii care subminează direct scopul unei instituții de învățământ. Ce ar fi să zicem că e „business” și să vindem note la examene? Sau diplome cumpărate din comerț? Unde tragem linie?

Cât despre situațiile concrete, am auzit și eu cam ce ai menționat: unii care par că au „scăpat” mai ușor, dar apoi se chinuie pe unde apucă. Dar mă intriga, pe lângă cele negative, dacă există cumva și o latură pozitivă, oricât de mică. Poate, nu știu, să ajute pe cineva care e foarte competent în domeniu, dar are o problemă specifică cu scrisul academic, sau dislexie severă, și pentru care o lucrare „asistată” ar fi un element ajutător pentru a demonstra acele competențe? E o utopie, știu, și probabil că așa cum funcționează acum, nu e cazul. Dar mă gândeam…

Aștept cu interes și alte opinii!
Pupici,
Anisoara