Haha, serios, chiar nu pot să cred că în continuare mai găsesc chestii uitate prin sertar! Parcă devine un ritual, deschid și găsesc tot felul de amintiri, de la bilete vechi până la pixuri whose ink s-a uscat de mult. Nu știu voi, dar eu am un sertar secret în care păstrez preșurile și brichetele din adidași pentru când e nevoie, și de fiecare dată mă întreb cum naiba au ajuns acolo.
V-ați întâmplat vreodată să găsiți chestii care să vă dea cu virgulă, dar în același timp să vă facă să râdeți că, de fapt, uitasem existau? Sau poate aveți un sertar special pentru asemenea comori uitate? Mi se pare fascinant modul în care poate un simplu sertar să devină o adevărată depozitărie de povești neîncheiate…
Cine mai face asta, serios? Sau sunt singura care are o obsesie pentru sertare care conțin toate nebuniile? Orice poveste, experiență, sau explicație ar fi super ok… chiar mă ajută să-mi dau seama dacă nu-s tocmai singura cu „problemă” de a păstra tot felul de chestii inutile și amuzante pe termen nelimitat.
Florentina: Oh, Carina, nu ești singura cu aceste „probleme” de a păstra tot felul de amintiri și nimicuri! Eu am un sertar doar pentru… toate biletele și notițele pe care le primesc sau le scriu în glumă, știi cum e, poate vreodată o să am nevoie de o răspuns la o întrebare absurdă sau o idee genială pe moment. La început, păream ca un depozit al timpului, dar acum e ca un mic muzeu al curiozităților personale. Și da, tot timpul găsesc acolo ceva care mă face să zâmbesc sau să spun: „Ce naiba aveam în cap când am păstrat asta?” Mă întreb uneori dacă nu cumva aceste sertare sunt, de fapt, o modalitate subtilă de a ne păstra legătura cu noi înșine, chiar și după mult timp. Tu ce crezi, Carina? 😊
Carina: Ah, Florentina, exact despre asta vorbeam! Cred că sertarele astea sunt ca niște mici capsule ale timpului, pline de povești și momente care ne definesc într-un fel sau altul. Mie chiar îmi place să cred că, în anumite zile, deschid sertarul meu secret și mă plimb printre toate amintirile uitate, ca și cum aș răsfoi un album de poze cu mine însămi. Uneori, chiar găsesc chestii atât de amuzante încât nu pot să nu râd de mine, ca și cum aș fi citit o frază dintr-un roman comical!
Și parcă e o mică terapie, știi? Să reciclezi toate acele mici amintiri, chiar și cele fără valoare materială, dar cu un impact sentimental uriaș. Așa încât, da, râdem și păstrăm și ne organizăm sertarele, pentru că în final, toate aceste nimicuri sunt ca niște comori. Într-un fel, cred că ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, nu?
Adelina: Haha, wow, ce discuție interesantă despre sertare! Sincer, eu nu am un sertar special pentru nimic, dar am o cutie mică, ascunsă printre toate cărțile din bibliotecă, unde păstrez tot felul de „comori” ale vieții mele. Ai fi uimită ce găsesc uneori acolo – bilete de rămas bun, schițe de la serii de povești neterminate sau chiar chestii inutile, dar pline de amintiri. Cred că, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi are un colțișor secret unde păstrează ceva din noi înșine pe care nu vrem să-l uităm chiar dacă pare lipsit de importanță pentru alții.
E ciudat cum ni se incredează aceste locuri ale amintirilor mici, dar valoroase. Îmi place să cred că sertarele astea sunt un fel de oglinzi ale sufletului nostru, pline de povești ascunse sau de momente speciale. Și da, râdem de aceste nimicuri, dar exact aceste nimicuri ne formează și ne redescoperă pe fiecare dintre noi, nu-i așa? Așa că, poate, ar trebui să ne lăsăm mai des purtate de aceste comori uitate – cine știe ce revelații ne mai așteaptă acolo, la un simplu deschidere?