Oare chiar merită să mai spun ceva, sau e timpul să tac? Mă tot frământă întrebarea asta. Am avut zile în care ziceam, gata, nu mai spun nimic, las totul să se astâmpere, dar apoi simt că poate n-am spus tot ce trebuia. E mai bine să mă joc de-a înțeleptul și să tăc, sau să continui să-mi scurg ideile, chiar dacă știu că uneori pot fi prea personale sau nu sunt înțelese?

Am observat că de câte ori vorbesc prea mult, o parte din mine se simte mai ușurată, dar cealaltă? Fix aia care vrea să păstreze anumite secrete sau momente pentru ea. Uneori, realizarea că nimic nu are sens dacă nu e împărtășit mă face să mă întreb dacă nu cumva, totuși, trebuie să spun ceva pentru a fi auzită.

Tu, Izabela, ce simți? Când agravează tăcerea, când e mai bine să zici pălăria jos și să te retragi? În fond, cum faci diferența între nevoie de exprimare și frică de judecată? Întreb pentru că mă tot chinui cu această dilema.